Adrian Nuta 'Inchisorile invizibile'Posesivitatea este o expresie a fricii, iar frica se naşte din ignoranţă
De
ce oamenii simt nevoia să-şi posede semenii? De ce „te posed” este
împachetat într-un ambalaj frumos colorat pe care scrie „te iubesc”? Posesivitatea este strâns legată de ignoranţă.
Iată în ce fel. Ce faci atunci când încerci să posezi o altă persoană?
Ce faci când încerci să pui stăpânire pe partenerul sau partenera ta? Te
agăţi de ea. Nu-ţi place ce citeşti, nu-i aşa? Aceasta e realitatea. Te
agăţi de celălalt, încerci să-l transformi într-un bun personal,
deoarece nu ştii cine eşti. Dacă ai şti ce comori deţii
înlăuntrul tău, nici prin cap nu ţi-ar trece să încerci să posezi, să
controlezi sau să domini o altă persoană. Dar tu nu ştii cine eşti. Crezi
că eşti un biet cerşetor care s-a trezit peste noapte cu ceva valoros.
De acest ceva ţii cu dinţii. A devenit posesia ta. Nu îi mai dai drumul.
Te agăţi cu disperare deoarece relaţia aceasta te face să te simţi un
pic mai bine. Aceasta este iubirea, în opinia ta. Totul este, evident, o
iluzie. Iubirea nu ia ostatici. Nu leagă oamenii de piciorul scaunului,
şoptindu-le: „Eşti atât de important pentru mine. Te preţuiesc atât de
mult.”
A iubi înseamnă a dărui. Când iubeşti îi oferi celuilalt ceea ce ai tu mai bun. Nu îi oferi ceea ce nu ai. Îi oferi ceea ce ai.
Ceea ce s-ar putea dovedi satisfăcător pentru el/ea. Sau nu. Asta este o
altă problemă. Important este că atunci când iubeşti cu adevărat, oferi
ceea ce ai de oferit şi nu ceri nimic în schimb. Desigur, primeşti
dacă ţi se oferă. Ar fi o nebunie să refuzi. Dar nu pretinzi. Iubirea nu
obligă pe nimeni să facă nimic. În acest sens iubirea este libertate.
Acesta e un criteriu cristalin după care poţi şti dacă iubeşti sau nu pe
cineva.
Dacă iubeşti o persoană îi respecţi libertatea.
Mai mult decât atât. Dacă poţi o ajuţi să-şi extindă libertatea.
Hrănită cu iubirea ta, iubita ta devine o persoană din ce în ce mai
liberă. Ea se extinde în mai multe direcţii, îşi revelează aspecte noi
ale personalităţii, învaţă să-şi protejeze adecvat vulnerabilităţile,
transformă ceea ce este grosier. Tu nu iubeşti pentru că ai nevoie de
celălalt. Nu eşti un cerşetor. Eşti un împărat! Nu se pune problema să
iei ceva, ci să dăruieşti ceva. Repet: poate că şi celălalt are ceva
să-ţi dăruiască.
Doi oameni care îşi oferă reciproc ceva
din bucuria, calităţile, energia sau timpul lor, fără să ceară nimic în
schimb. Orice altceva nu este o relaţie de iubire reală. Este întâlnirea
a doi cerşetori, care din când în când poate mai dau câte ceva şi
gratuit. Cât de numeroase sunt relaţiile împărăteşti? Relaţiile care să
nu fie subtil infiltrate de demonii posesivităţii, geloziei sau
controlului sunt puţine. Poate te revoltă afirmaţia aceasta. Cumva te
include şi pe tine. Dar tu ai o relaţie armonioasă. Soţia îţi este
credincioasă. Soţul tău îţi este fidel. Nu te hazarda. Demonii stau
multă vreme ascunşi prin văgăunile inconştientului, aşteptând o situaţie
favorabilă. Ipoteza mea este aceasta: dacă nu te-ai confruntat cu nici o
situaţie în care partenerul tău să fie atras de altcineva, sunt aproape
sigur că nu ţi-ai depăşit posesivitatea. Spun „aproape” deoarece există
şi probabilitatea să fii un sfânt, situiaţie în care mi-ar plăcea să te
întâlnesc şi să pun mâna pe tine.
Mai există un criteriu după care poţi recunoaşte iubirea reală. Iubirea reală nu conduce niciodată la suferinţă. Nu ai cum să suferi „din iubire”.
Iubirea reala nu presupune niciodată suferinţă. Doar fericire. Când
iubeşti cu adevărat te reverşi. Dai pe dinafară. Eşti plin cu energia
iubirii şi o împărtăşeşti cu cineva. Este foarte simplu. Iubirea a
apărut în tine şi de la tine curge spre altcineva. De aceea nu ceri
nimic în schimb. De aceea nu există posesivitate. Dacă cel spre care
curge iubirea ta o respinge, asta nu reprezintă nici un fel de problemă
pentru tine. Nu apare nici o suferinţă. O orientezi spre altcineva (nu
neapărat o persoană). Eşti exact ca o apă curgătoare în calea căreia a
apărut un obstacol. Vei înceta să curgi? Nici pomeneală, o să virezi
puţin la stânga sau la dreapta şi asta-i tot. Vei continua să curgi. În
acest punct vreau neapărat să fac o menţiune.
Există oameni a căror iubire a fost
respinsă şi care au hotărât să nu mai curgă. Unii s-au retras în
mănăstiri, închipuidu-şi că dacă n-au putut iubi un alt om, îl vor putea
iubi pe Dumnezeu. Alţii s-au retras în ei înşişi. Ei au încercat sau
încearcă sa blocheze iubirea. Dar iubirea care nu se exprimă naşte monştri interiori! Energia care nu-şi urmează cursul natural se transformă în contrariul ei.
O apă a cărei curgere este blocată ştii ce devine? O mlaştină. Nu cred
că ţi-ar plăcea să conţii o mlaştină în interiorul tău. Dar te-ai
analizat suficient ca sa fii sigur de asta? Iubirea care conduce la suferinţă nu este reală.
Este ireală! Este o iubire iluzorie. Tu suferi acum (el te-a părăsit)
şi eşti convinsă că l-ai iubit. Draga mea, nu l-ai iubit. Doar ţi-ai
imaginat asta! E unul din cele mai frumoase lucruri pe care oamenii
şi-l pot imagina. Şi oamenii nu ezită deloc. Dacă l-ai fi iubit, acum
ai fi preocupată să-i fie bine acolo unde s-a dus, să fie satisfăcut de
alegerea lui. Dacă a început o altă relaţie, dorinţa ta ar fi ca el sa
fie fericit.
Iubirii adevărate îi pasă de bucuria celuilalt. Iubirii iluzorii îi pasă de Eu. Reţine acest criteriu: dacă iubirea ta te-a condus la suferinţă, a fost o iubire în mare parte imaginată. Iubirea creează libertate şi bucurie.
Dacă simţi că ai eşuat în dragoste, te rog, nu acuza iubirea de asta.
Fii cât de lucid poţi şi vezi care este responsabilitatea ta. Poate ai
avut anumite aşteptări. Anumite pretenţii. Cereri pe care nu le-ai
exprimat niciodată. Dorinţe de care nici tu nu erai conştient. Toate
acestea îţi aparţin. Nu au nici o legătură cu iubirea. Îţi aminteşti?
Iubirea este dăruire, împărtăşire.
În iubire nu există victime. Victimile există doar în luptă.
Dacă stai acum şi plângi, acesta nu e semnul ca ai iubit. Este semnul
că ai pierdut lupta. Ţi se pare că nu am nici un fel de milă faţă de
tine? Intr-un fel, ai dreptate. Nu am nici un fel de milă pentru
iluziile tale. Este ca şi cum ai fi dormit, iar eu îţi arunc puţină apă
rece pe faţă. Trezeşte-te la realitate! Dacă vei continua să visezi că
iubeşti, nu vei experimenta niciodată iubirea reală. Dacă el a plecat
sau dacă ea te-a abandont, aceasta nu arată decât că ei aveau nevoie de
altceva. Ceea ce tu aveai de oferit nu era exact ceea ce căutau. De ce
să fii supărat pentru asta? Te superi pe cineva care caută o anumită
adresă şi nimereşte din greşeală la tine? Şi dacă tot a venit şi aţi
petrecut puţin timp împreună, cauţi să îl reţii cu forţa? Şi pe urmă
numeşti asta „iubire”?
Iubirea nu este posesivă şi nici calculată.
„Poate va rămâne dacă îi promit cutare sau îi ofer cutare lucru”. Îţi
spun: este mai bine să nu rămână! Dacă el rămâne pentru că tu îi oferi
ceva la schimb, el nu rămâne pentru tine, ci pentru acel ceva. Relaţia
voastră poate fi studiată la Ştiinţe Economice. Pentru aşa ceva trebuie
plătit impozit la stat.
Dacă ai chiar acum o relaţie şi spui „te iubesc”, te invit să te observi foarte atent. Pentru că acest sublim „te iubesc” poate să conţină următorii 2 viruşi:
Dacă ai chiar acum o relaţie şi spui „te iubesc”, te invit să te observi foarte atent. Pentru că acest sublim „te iubesc” poate să conţină următorii 2 viruşi:
- Îţi aparţin. Sunt al tău.
- Îmi aparţii. Te posed.
Dacă acesta e cazul tău, ai nevoie urgentă de medicamente. Aceste medicamente eu le-am strâns sub numele de conştientizare.
Afla de ce vrei să devii proprietatea cuiva sau de ce vrei să posezi pe
cineva. Ce te nemulţumeşte în asemenea măsura la tine însuţi? În mod
clar nu te simţi fericit şi împlinit cu tine însuţi şi ai nevoie de
cineva care să-ţi distragă atenţia de la fiinţa ta. Te temi să stai faţă
în faţă cu tine însuţi. Te refugiezi într-o relaţie pe care lipeşti
eticheta nobilă a iubirii.
O fiinţă care se lasă posedată devine un obiect. Posesivitatea este o expresie a fricii, iar frica se naşte din ignoranţă. Când te simţi împlinit şi fericit, tu iubeşti în mod natural, în acelaşi fel în care respiri.
Iubirea este un fel de respiraţie a sufletului tău liber. Nu ai reuşi
decât să fii penibil spunând: „Plecaţi de aici. Acesta este aerul meu.”
în acelaşi fel eşti penibil crezând că celălalt îţi aparţine şi că tu nu
poţi supravieţui fără el. Poţi trăi şi încă foarte bine, dacă ai
suficientă răbdare pentru a-ţi identifica şi transforma
posesivitatea. Nu, nu am greşit. Posesivitatea poate fi transformată. Un mare posesiv este, pe invers, un mare iubitor.
A poseda se polarizează cu a dărui. A şti să realizezi această transformare este una din cele mai înalte capacităţi umane.
Dacă trăieşti posesivitatea până la capăt, fără să o negi sau să o
reprimi, ea începe să se transforme. Energia ei începe să urce,
înăuntrul fiinţei tale. Nu va deveni imediat iubire, adică nu va urca
instantaneu la etajul afectiv. Se poate opri un etaj mai jos, în zona
bunei dispoziţii. „Doamne, oare aş fi putut fi mai prost decât atât?” Te
amuzi pe seama ta. Libertatea ta a crescut. Dacă ai ajuns să râzi de
propria ta prostie, ai făcut un salt extraordinar.
Aceste lucruri par simple când le
citeşti într-o carte. La treabă cu tine! Posesivitatea şi sora ei,
gelozia, paralizează iubirea. Ocupă-te puţin de ele! A te duce la
mănăstire este foarte simplu. Nu te costă decât trenul. Dar a iubi şi a
nu fi posesiv, a iubi şi a nu fi gelos, aceasta este o realizare
splendidă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu