Dialog cu Părintele Constantin Coman:
–
Părinte, vedem în jurul nostru tot mai multe neînţelegeri în viaţa de
familie și divorţuri. Din ce cauză credeţi că s-a ajuns aici? Și rata
divorţurilor crește, crește cu fiecare an; în România, cel puţin, cu 5
procente pe an.
– Eu cred că, pe
de o parte, sunt responsabili unii factori externi, care ţin de
contextul istoric, de vremuri, de societate, de cultură – și sigur că nu
e cazul să stăruim foarte mult asupra caracteristicilor vremii noastre
și a culturii dominante, pentru că aceste aspecte sunt accesibile
tuturor. E multă slobozenie, mult liberalism… Desfiinţarea graniţelor
aduce cu sine și o înstrăinare, adică „șansa” omului să se piardă, să se
facă „nevăzut”, să nu mai fie membrul unei societăţi cât de cât
închise, care este vizibilă. Și omul, când se pierde, se dezleagă la
foarte multe lucruri, la foarte multe neputinţe… După aceea, este
dominanta aceasta a individualismului, a drepturilor omului. Sunt
excitate la maximum ispitele omului, spre a-și împlini cele mai
necuviincioase și ascunse porniri. Sigur, ispitele au existat
dintotdeauna, dar în vremurile noastre sunt exacerbate și datorită
acestui mondialism, datorită mijloacelor de comunicare în masă și, în
mod special, a Internetului, care a pătruns și în „cămara ascunsă” a
fiecăruia dintre noi. Niciodată nu s-a mai întâmplat un asemenea lucru
până acum: ca omul, în intimitatea lui cea mai adâncă, în singurătatea
lui, să aibă acces la tot spectacolul acesta pornografic, smintitor și
incitator și distrugător. Acesta este, cred, un alt factor extrem de
destructiv și o foarte mare biruinţă a vrăjmașului.
„Criza familiei este o criză a persoanei”
Dar
factorul determinant este, în cele din urmă, omul însuși, lăuntrul lui.
Bătălia cea mare se dă înlăuntru. Și situaţia familiilor sau, cum
spuneaţi, evidenţa creșterii divorţurilor se datorează crizei persoanei.
Deci, criza familiei este o criză a persoanei. Am această convingere și
pentru faptul că, iată, Evanghelia Mântuitorului Hristos nu mizează pe
instituţia familiei – miza majoră este persoana. Mântuitorul Hristos
Însuși nu e preocupat de problema familiei, cum de altfel nu e preocupat
de nici o altă instituţie, nici de societăţi, nici de asociaţii, nici
de fundaţii, nici de organizări. E preocupat de persoana umană, pe care o
cheamă să se așeze onest în faţa lui Dumnezeu și în faţa celorlalţi.
Și
așezarea sănătoasă și corectă în faţa lui Dumnezeu și a celorlalţi îl
transformă pe om într-o persoană conștientă de sine și responsabilă.
Prin urmare, cultivarea persoanei ar genera o familie sănătoasă, tot la
fel cum criza persoanei generează criza familiei, ca și orice altă criză
– pentru că nu numai criza familiei o constatăm, iată, ci și criza
„familiilor” mai mari, a comunităţilor rurale, a comunităţilor
parohiale, criza neamului, a conștiinţei de neam etc. Dar, sigur,
familia nu se confundă cu ele, e un așezământ absolut special, care ţine
de datul uman, de creaţia lui Dumnezeu.
Prin
urmare, dacă am vrea să abordăm cu oarecare seriozitate situaţia,
investiţia majoră trebuie făcută în direcţia conștientizării persoanei.
Este o foarte mare amăgire să credem că situaţia noastră este dependentă
la modul absolut de factorii exteriori (de familia care ne-a crescut,
de educaţie, de școală, de grădiniţă, de Biserică, de stat, de vremuri).
Copleșiţi de astfel de convingeri, nu ne mai angajăm într-un efort
personal pentru cultivarea virtuţilor, cum spun Părinţii, și pentru
lupta împotriva patimilor. Pentru că, dacă omul este dezechilibrat din
punctul acesta de vedere – al stăpânirii propriilor instincte primare –
va intra în familie nepregătit și vulnerabil, în consecinţă familia lui
nu va avea foarte multe șanse. Un călugăr bun ar fi și un foarte bun
familist, după cum și un familist bun ar fi și un foarte bun călugăr, în
sensul investiţiei pe care o face cineva în propria sa pregătire.
Oamenii
intră în familie foarte nepregătiţi, mai ales în ceea ce privește
stăpânirea de sine și conștiinţa de sine. Eu le spun: „Fraţilor, familia
înseamnă însoţirea bărbatului cu femeia, și ca să te însoţești la un
grad avansat de conștiinţă de sine, trebuie să ai conștiinţa, tu,
bărbatul, a firii bărbătești, foarte adâncă și foarte completă – și tu,
femeia, să ai conștiinţa de sine a firii femeiești”. Or, eu fac teste la
spovedanie, și făceam și la facultate, și am văzut că mai nimeni nu
poate să-și descrie propria fire, să spună cam care ar fi trăsăturile
caracteristice specifice firii bărbătești – dincolo de anatomie, se
înţelege, că anatomia este vizibilă, dar firea bărbătească nu se
epuizează la anatomie – și cum îţi definești firea femeiască.
Și,
pasul următor: dacă există o specificitate a firii, care e evidentă,
trebuie să existe și o vocaţie specifică, care decurge din fire. Este o
lipsă de preocupare aproape totală asupra acestui subiect. Oamenii nu se
adâncesc, nu se așază în propria fire – ăsta e un cuvânt pe care l-am
găsit a fi foarte potrivit. Și, ca să meargă însoţirea, bărbatul trebuie
să fie foarte bărbat, să aibă o conștiinţă deplină a bărbăţiei lui, și
femeia să fie foarte femeie, să aibă o conștiinţă a feminităţii ei.
Fiecare să-și activeze firea – căci, dacă se amestecă firile, dacă sunt
sub presiunea decadenţelor, a ispitelor, a patimilor, a degradărilor,
evident că însoţirea este condamnată. De aceea spun că investiţia
majoră, ca și responsabilitatea, de altfel, revine subiectului personal,
cel ce este conștient de sine.
„Te întâlneşti cu un «zid», după cum tu însuţi poţi să fii «zid»pentru altcineva”
– Haideţi să adâncim puţin ce înseamnă o „relaţie personală”. Oamenii nu mai știu ce înseamnă „persoană”.
–
De ce nu mai știu? Pentru că nu reflectează și nu se adâncesc, nu se
întorc spre ei înșiși pentru a vedea ce înseamnă „eu” ca prezenţă
personală. Când zic persoană, numesc un subiect uman cu conștiinţă de
sine. Când are cineva conștiinţa sinelui înseamnă că are conștiinţa
faptului că există în faţa cuiva, că există în dialog cu cineva, că
există în dialog cu persoanele din jur, în dialog cu lumea
înconjurătoare și, sigur, în dialog cu Bunul Dumnezeu. Dialog însemnând
nu statul de vorbă, ci relaţia ca atare, care începe de la simpla
comunicare și este chemată să ajungă la plinătatea însoţirii în
dragoste.
Deci o persoană este un
subiect uman conştient de această postură a sa. Întâi de toate,
conștient de bogăţia propriei sale existenţe.
Sigur,
o persoană matură ar trebui să fie conștientă atât de darurile, cât și
de slăbiciunile propriei firi: sunt neputinţe și daruri ale firii
omenești în genere, dar sunt și daruri specifice, ca și slăbiciuni
specifice. O persoană matură trebuie să fie conștientă de aceste
lucruri, ca să-și lucreze darurile și să-și plinească slăbiciunile,
să-și întărească lupta împotriva pornirilor nefirești, obscure uneori,
decadente, din lăuntru – lupta împotriva păcatului, dacă vreţi. Cum le
vei putea săvârși dacă n-ai conştiinţa acestor lucruri, dacă îl întrebi
pe celălalt la spovedit și nu are conștiinţa sinelui, nu se poate
exprima pe sine, nici n-a încercat să se citească pe sine cât mai adânc –
să-și sondeze duhul, cum se spune, adică nivelul cel mai ascuns al
intenţiilor, al pornirilor, să vezi ce iese din lăuntrul tău, înspre ce
ești împins din adânc, spre ce aspiri, ce te atrage, ce-ţi place și ce
nu-ţi place, și din ce pricini?…
Mulţi
tineri sunt absolut anulaţi de exterior. Pe de o parte, trăiesc
exclusiv în afara lor, risipiţi în spectacolul divers al lumii, iar pe
de altă parte sunt desfiinţaţi de autoritatea părinţilor, de autoritatea
școlii, de autoritatea legii, a învăţăturii și așa mai departe, și nu
se mai îndreaptă asupra lor, nu mai au reflexul deciziei personale
ieșite din lumea lor lăuntrică. Sunt niște oameni care se conformează
unor lucruri exterioare, care caută răspunsul în afară, la diferite
autorităţi. Sigur, ne conformăm unui lucru exterior, dar având
conștiinţa de sine în raportarea la lucrul respectiv. Și asta, după
părerea mea, este o foarte mare lipsă a exerciţiului adâncirii omului în
propria fire: să-și asume, și bărbatul, și femeia, conștiinţa de sine
specifică. Aceasta înseamnă persoană. „Duhul omului”, spune Sfântul
Apostol Pavel, „cunoaște cel mai bine ale omului” Corinteni 2:11. Duhul
omului – și acel duh al omului eu spun că este recapitularea aceasta a
conștiinţei personale, conștiinţa de sine, care ar trebui să te pătrundă
până la ultima moleculă.
Eu asimilez
acest lucru cu trezvia despre care vorbesc Părinţii niptici – exact cu
această zonă de trezire a conștiinţei de sine, care este o trezire a
duhului personal și care se manifestă în capacitatea tot mai sporită a
omului de participare la realitate, de participare la întâlnire. Te
întâlnești cu cineva, și vezi că vine dinspre el o anumită energie, o
anumită iradiere personală, și te întâlnești cu altcineva care este
stană de piatră, nu transmite nimic. Te întâlnești cu un „zid”, după cum
tu însuţi poţi să fii „zid” pentru altcineva. Ei, această problemă este
esenţială pentru însoţirea bărbatului cu femeia, ca și pentru însoţirea
și întâlnirea oamenilor, pentru că dacă nu sunt niște oameni care să
aibă o anumită trezire lăuntrică, nu funcţionează, sau funcţionează doar
la un nivel semi-inconștient, se limitează la nevoile impersonale,
trupești, ale instinctelor – de foame, de ajutor, de reproducere și așa
mai departe – și asta nu poate să ţină foarte mult, nu poate să fie
satisfăcător nici pentru unul, nici pentru celălalt.
De
aceea oamenii ajung foarte repede la silnicie, le e silă unul de
celălalt. E greu să-l duci pe celălalt dacă nu ai o participare la
întâlnirea cu el. Deci, întâi de toate – taina persoanei, care după
părerea mea este la baza oricărei însoţiri, de aceea eu mă „cantonez” în
atitudinea Mântuitorului Hristos, Care nu e preocupat de instituţii, ci
e preocupat de persoana umană, și cred că acolo este și cauza tuturor
neputinţelor și relelor de la toate nivelurile existenţei umane, după
cum acolo ar fi și soluţia pentru recuperarea tuturor.
„Vedem foarte clar că femeia înseamnă ceva, şi bărbatul înseamnă altceva”
– Ce ar însemna, de fapt, o relaţie bună cu celălalt, o raportare sănătoasă la celălalt în viaţa de familie?
–
Eu cred că esenţial este ca fiecare să-și asume specificul vocaţiei, și
respectiv al contribuţiei la această însoţire. Bărbatul pe cea
bărbătească, cum spuneam, și femeia pe cea femeiască. De ce spun asta?
Pentru că s-a anulat această mentalitate, s-a anulat această perspectivă
cum că ar exista ceva specific – deși vedem foarte clar, cu ochii
liberi, fără lentile și fără lupă, că femeia înseamnă ceva, și bărbatul
înseamnă altceva. De la cum arată, cum privește, cum zâmbește, cum
vorbește, și până la ultima moleculă intimă dintr-însa, femeia este
altfel, și bărbatul este altfel – de unde logica cea mai simplă ne-ar
obliga să extragem un anume specific al firii femeiești și un anume
specific al firii bărbătești. Deci, dacă am cădea de acord asupra
acestui lucru, asta ar fi condiţia esenţială ca să pună un început bun:
să-și asume această specificitate a firii și a vocaţiilor.
„Bărbatul are darul stăpânirii, iar femeia are darul supunerii”
– Acuma, în ce-ar consta această specificitate?
–
Am convingerea asta, după foarte multă experienţă și analiză pe care o
fac – de mic copil am avut această curiozitate, dacă vreţi, să văd cum
sunt lucrurile, și de ce funcţionează așa și nu funcţionează altfel, sau
de ce nu funcţionează când ar trebui să funcţioneze, și am în mintea
mea familii fără de număr, începând cu familia părinţilor mei, fraţilor
mei, vecinilor și așa mai departe, până am ajuns, iată, ca preot
duhovnic, să am zeci sau poate sute de familii la spovedanie – am ajuns
la concluzia că există o vocaţie, o contribuţie, așadar, specific
bărbătească, care ar consta în asumarea conducerii, să zicem, sau a
responsabilităţii. Eu zic că bărbatul are darul stăpânirii – dar
stăpânire nu în sensul tiraniei, nu în sens lumesc, ci în sensul în
care, în firea lui, are darul stăpânirii de sine mai accentuat decât
femeia (din păcate însă nu se lucrează, asta e altă problemă), acesta
fiind motivul pentru care femeia vine spre el, caută un sprijin în el,
nădăjduind că este stăpân pe situaţie. Dar de cele mai multe ori,
bărbatul, din păcate, dezamăgește așteptările femeii, pentru că nu și-a
lucrat și nu-și activează darul stăpânirii de sine. Cred însă că aceasta
e vocaţia specifică a bărbatului. Iar vocaţia specifică femeii este
aceea de a se supune bărbatului. Femeia are în fire darul supunerii. E
un mare dar și presupune multă putere. Nu este un lucru ușor să se
supună, să intre în ascultare de bărbat.
Așadar,
când sunt doi, ca și la mănăstire, nu pot fi două capete (bicefalie!),
trebuie să fie un cap. Și acela este bărbatul, cum spune Sfântul Apostol
Pavel: „capul femeii este bărbatul”. Zice mai departe: „capul
bărbatului este Hristos” Corinteni 11:3 și așa mai departe. Eu am făcut
experienţa asta la Sfântul Munte, stând cu părinţi: am văzut că acolo
unde sunt doi sau mai mulţi, trebuie să fie un singur cap – în sensul că
respectivul își asumă responsabilitatea gestionării treburilor
comunităţii respective, iar ceilalţi se supun, fac ascultare. Chestiunea
aceasta, în ceea ce privește bărbatul și femeia, ţine de fire. La
monahism nu ţine de fire. Eu cred că bărbatul e chemat să stăpânească,
în sensul curat, frumos al lucrurilor, să gestioneze lucrurile, să aibă
responsabilitatea, să conducă, iar femeia este chemată să intre în
ascultarea bărbatului. Acolo unde se realizează lucrul acesta, deodată
se așază pacea, bucuria, și dispare tensiunea, pentru că se împlinesc
cele două firi în ceea ce au specific.
– Pe bărbat îl odihnește ca femeia să fie femeie, și pe femeie o odihnește ca bărbatul să fie bărbat.
–
Dar bărbatul are ispita abdicării de la această vocaţie, pentru că este
greu a conduce. A avea responsabilitate este cel mai greu lucru. Tu
trebuie să decizi – sigur, nu decizi în mod arbitrar, nu decizi abuziv,
nu decizi egocentric, decizi ţinând seama și de celălalt. Cea mai înaltă
formă și suportul cel mai firesc al deciziei tale este dragostea pentru
celălalt. Prin urmare, în decizia ta ar trebui să se manifeste
jertfelnic ia ta pentru celălalt, dar asta nu înseamnă că nu e a ta
decizia. Și femeia ar obţine exact ceea ce își dorește dânsa, la măsură
mult mai mare, ca dar din partea bărbatului, nu ca revendicare din
partea dânsei. În felul acesta s-ar realiza dragostea, că bărbatul se
jertfește pe sine atunci când decide – nu decide în interes propriu,
egocentric, ci decide din dragoste pentru femeie – și ar decide ca dar
pentru femeie, și femeia ar primi darul, ar primi mai mult decât ar
obţine dânsa prin revendicări, prin cicăleli, prin certuri. Dar
bărbatul, ca să fie la acest nivel, ca să fie o persoană matură,
iubitoare, și să își asume decizia și responsabilitatea, trebuie să fie
foarte îmbunătăţit, foarte matur – ceea ce rar se întâmplă.
– Să fie stăpân pe sine, înfrânat.
–
Exact. Forma cea mai vulnerabilă în care bărbatul își manifestă
nestăpânirea de sine este cea a trupului, evident în relaţia cu soţia sa
– și atunci soţia, care așteaptă de la dânsul un bărbat stăpân de sine,
constată că este foarte nestăpânit pe propriul său imbold trupesc. Aici
bărbatul pierde examenul în faţa femeii și a soţiei sale, și nu mai e
credibil. Femeia își exprimă lucrul acesta sau nu și-l exprimă, îl
conștientizează sau nu-l conștientizează – dar, în adânc, el nu mai are
suport în faţa dânsei, nu mai este bărbatul pe care îl aștepta, stăpân
pe sine, pentru că, iată, la un capitol foarte vulnerabil, dânsul pierde
examen după examen, acela al nestăpânirii trupești.
Eu
vă spun nu din cărţi, vă spun din experienţa spovedaniei. Bărbatul care
nu are stăpânirea de sine trupească – sigur, ne referim la relaţia
trupească cu femeia, dar și cel care e biruit de lăcomia pântecelui,
care e biruit de somn, și de toate celelalte – face dovada în faţa
femeii sale că este un om neîmplinit, și devine și pricina decăderii
femeii sale.
– Ea își pierde respectul faţă de el.
– Își pierde respectul, preţuirea… Nu poţi să iubești ceea ce nu preţuiești. Dar nici nu poţi să preţuiești ceea ce nu are preţ.
„Vrei să fii fericită? Ţi-e drag băiatul ăsta?”
Acum,
să revenim la ispita femeii. Chemarea femeii este să asculte de bărbat,
iar ispita ei este să nu asculte de bărbat – și o vedem la tot pasul.
Și, dacă mai este și încurajată de această neputinţă a bărbatului,
atunci femeia, de cele mai multe ori, paradoxal, se instalează la
conducere cu propriile instrumente femeiești: cu mintea ei, cu intuiţia
ei, cu ispitele ei – se instalează, și astfel se produce cea mai
degradantă și distrugătoare, vătămătoare răsturnare. Femeia, în loc să
fie în ascultare, este la conducere – și bărbatul, în loc să fie la
conducere, este în supunere. Este un tablou dizgraţios și pentru bărbat,
și pentru femeie. Nici femeia nu-și va iubi bărbatul supus, nici
bărbatul nu-și va iubi femeia care e la conducere. Asta este lege!
Vizibil cu ochii liberi… Pentru că este nefiresc, este răsturnarea
firilor, și este evidentă căderea amândurora.
Eu
le spun acest lucru când îi văd cum calcă, când vin ei, înainte de-a se
căsători, bărbatul cu femeia. Vine ea, și începe să vorbească înaintea
lui, calcă cu doi pași înaintea dânsului, și imediat îţi dai seama că
există acest risc. Am spus multor fete: „Fii atentă! Vrei să fii
fericită? Ţi-e drag băiatul ăsta?” „Da!” „Nu mai vorbi tu înaintea lui!
Fă numai lucrul ăsta și-ţi va fi bine!”. Ca la Pateric. Aţi văzut la
Pateric? Un singur lucru spun Părinţii. „Ce să fac să mă mântuiesc?”
Zice: „Să taci” sau: „Să mănânci jumate de pâine” – lucruri
simple-simple, dar care așază tot universul existenţei umane. Le spun:
„Să nu mai vorbești înaintea lui în nici o împrejurare!”. Am avut
satisfacţia să văd că se împlinește lucrul acesta în anumite cazuri,
foarte rare, ce-i drept.
Deci femeia,
dacă s-ar așeza în firea și în ascultarea ei, l-ar determina și pe
bărbat să se așeze în firea lui. Iar dacă ar fi să enumerăm
slăbiciunile, vulnerabilităţile bărbatului, dominanta este comoditatea.
Comoditatea înseamnă abdicarea de la responsabilitatea conducerii. Ca să
conduci, trebuie să veghezi, trebuie să fii treaz permanent, pentru că
tu ești la timonă, tu ești la conducere, conduci o casă, conduci o
familie, cu copii, cu responsabilităţi, și unde te duci, trebuie să fii
treaz. Deci ispita lui este comoditatea. Ispita femeii este
hiperactivitatea. Tocmai pentru că ea ar trebui să fie în ascultare…
– Și ea se îmbolnăvește nervos.
–
Și ea se îmbolnăvește nervos, și el bine-înţeles se îmbolnăvește de
prea mult stat, și de abdicare de la responsabilitate. Asta este cheia,
după părerea mea. Sigur că este o situaţie greu de atins, dar dacă nu
plecăm de la datele concrete și elementare ale problemei, nu ajungem
nicăieri. Nu o să ajungă nici bărbatul la o măsură a deplinătăţii, nici
femeia la o măsură a deplinătăţii. De aceea suntem chemaţi să ne ajutăm
reciproc. Cum ne ajutăm reciproc? Tu, să-ţi ajuţi femeia să se așeze în
postura ei, de femeie supusă bărbatului său, și femeia să-și ajute
bărbatul să se așeze în postura lui, de responsabil cu tot ceea ce se
întâmplă cu femeia și familia lui.
„Lasă-l să decidă! Aşa îl provoci”
Femeia
își poate ajuta bărbatul insistând pe ascultare, pe supunere, cum
spuneam. Lasă-l să decidă! Așa îl provoci. Lasă-i responsabilităţile pe
umerii lui, nu te înfige tu înainte! E mai nerăbdătoare femeia, e mai
vioaie, e mai iute. Are și darul treburilor, că femeile sunt cu
treburile în casă, trebuie să le facă; dacă nu e harnică, a terminat.
Trebuie să facă copii, trebuie să facă curăţenie, trebuie să se mai ducă
și la serviciu, o serie întreagă de lucruri – dar îi lipsește
perspectiva globală și cuprinzătoare, care ţine de darul stăpânirii. Ca
să stăpânești trebuie să ai o perspectivă a întregului. Punctul meu de
vedere – pentru care, probabil, doamnele o să mă înjure – este că femeia
nu are această perspectivă a întregului. Are numai perspectiva părţii, a
intervalului. De aceea ea stă cu tot sufletul aici, dar nu vede
întotdeauna punctul de la care a plecat, și nici capătul unde trebuie să
meargă. Aceasta este a bărbatului, unde duce corabia și unde ar trebui
să ducă familia.
– Rolul
timonierului și al celui care lucrează undeva la motoare: motorul merge,
dar corabia, dacă nu e călăuzită unde trebuie, se duce în stâncă.
Firea
bărbatului este ușor mai contemplativă, de aceea nu e atât de activă –
iar firea femeiască este mai puţin contemplativă și ușor mai activă, mai
lucrătoare. Eu le spun mereu: „Măi, bărbatul ţi se pare că stă degeaba,
dar el nu stă degeaba. El gândește, reflectează, prelucrează datele”.
„Dar vine și se așază și stă degeaba!”, zice femeia. „Nu stă degeaba, ci
se detașează, se ridică deasupra lucrurilor pentru a vedea unde conduc.
Viziunea de ansamblu este în sarcina bărbatului”. Îmi aduc aminte că
spunea cineva: „Cum, Părinte, dacă eu văd că el nu face, pun eu mâna și
fac!”. „Ai să faci, dar ai să faci ca femeie!”. S-a simţit ofensată. „Vă
dau un exemplu”, zice, „aveam o căsuţă la ţară, și ploua prin acoperiș,
și el nu făcea nimic!”. „Și ce-ai făcut tu?”. „Păi”, zice, „m-am urcat
pe casă, să astup acolo!”. „Vezi, ai făcut lucrul ca o femeie! Dar
bărbatul, cum făcea?… Bărbatul aducea un meșter!”, zic și eu, poate
glumind, și așa, ca să stârnim un pic lucrurile.
Aceasta
este o mare problemă, însă nu prea realizăm această măsură, mai
nicăieri. Nici un bărbat nu e atât de împlinit cum spuneam, nici o
femeie. Dar trebuie măcar să conștientizăm lucrurile acestea, și
întrucât ne-am însoţit pentru că ne iubim și ca să fim solidari, să ne
întrajutorăm – atunci să ne ajutăm la acest capitol unul pe altul. Eu să
o ajut pe ea să se așeze în feminitatea ei, și ea să mă ajute pe mine
să mă așez în bărbăţia mea. Deci aceasta e o a doua premisă
fundamentală: voinţa de a ne ajuta reciproc. Aici este cel mai
substanţial ajutor, să-l ajuţi pe fiecare să se așeze: în firea
bărbătească pe bărbat, și în firea femeiască pe femeie.
–
Părinte, credeți că întărind viaţa de familie se poate vorbi despre
posibilitatea unei creșteri duhovnicești mai ușoare? Sau creșterea
duhovnicească ar fi cea care întărește și dă stabilitate vieţii de
familie?
– Reciproc. Sigur, un
om duhovnicesc, cu adevărat duhovnicesc, are mare capacitate de dragoste
și de jertfelnicie, acestea fiind și premisele fundamentale ale
însoţirii bărbatului cu femeia, și ale oricărei însoțiri. După cum și
exerciţiul familiei este calea cea mai propice pentru înaintare
duhovnicească, pentru îmbunătăţire. Dacă cu soţul tău sau cu soţia ta nu
faci exerciţiul iubirii, al jertfelniciei, al răbdării, al
solidarităţii, al înţelegerii, al blândeţii – cu cine altcineva?… E și
marea provocare, după părerea mea: cine cade la acest examen se amăgește
cum că poate să ia altul, pentru că porunca Mântuitorului este să-l
iubim pe aproapele, iar aproapele e cel de lângă noi. Cel mai aproape om
de lângă noi e soţul sau soţia, evident. De aceea este și foarte greu.
De la distanţă „putem” să iubim oamenii, doar pe cei de aproape nu-i
putem iubi. Asta e marea problemă care devoalează ipocrizia omului. În
omul cel de aproape, care-ţi suflă în ceafă 24 de ore din 24, te
descoperi cu putinţele și neputinţele tale. Și celălalt de asemenea.
„Să fim una – şi tu cu femeia ta, şi femeia ta cu tine”
Problema
fundamentală a însoţirii celor doi, care este?… Problema fundamentală a
însoţirii este să-l simţi pe celălalt că e cu tine, că se alipește de
tine. Nu numai cu trupul. Să fim una – și tu cu femeia ta, și femeia ta
cu tine. Femeia ta să simtă că te preocupă, că ai grijă, că gândești la
ea, că ești atent, că e în prim-planul preocupărilor tale. Când a simţit
asta femeia, e cucerită! Iar bărbatul să simtă că femeia i se
dăruiește, că îl odihnește, că se duce cu tot sufletul spre el.
Eu
vă spun, și o spun crud, direct și tranșant: bărbatul prinde aripi când
are din partea femeii căldură și afectivitate. Prinde aripi! Suflet,
entuziasm. Răstoarnă lumea când femeia i se dăruiește nu numai trupește,
cum crede dânsa. Femeia are impresia că bărbatul e obsedat de trup. Am
ajuns la concluzia că obsesia bărbatului faţă de trup nu este, de fapt,
obsesie faţă de trup, ci este expresia frustării că nu i se dăruiește
femeia. Nu trupul – ea! Bărbatul vrea să simtă că femeia este a lui, și
dacă femeia nu i se dăruiește, atunci el repetă obsesiv întâlnirea
trupească, amăgindu-se că trupul este dovada că i se dă femeia. Dar
femeia nu i se dă – îi dă trupul și pe ea nu se dă. Odată cu trecerea
timpului îmi dau seama că aceasta este una din problemele care răstoarnă
cele mai multe căsnicii: relaţia trupească, dacă nu e bine gestionată.
– Dar nu din cauza ei…
–
Nu din cauza ei, evident. Când zic „relaţia trupească” nu mă refer la
„performanţa tehnică”, ci la faptul că aceasta trebuie să-și aibă locul
ei bine definit în legătura celor doi, nu să se substituie legăturii
propriu-zise. La un moment dat, ea devine un substitut, recapitulează
relaţia aproape în întregimea ei.
Eu
le spun femeilor, fetelor tinere care se plâng de această ofensivă
trupească a bărbatului: „Fiţi atente, la voi este soluţia! Sunt o mie și
una de alte modalităţi, prilejuri, mijloace de-a vă dărui bărbatului –
faceţi-o altfel!”. Și se va micșora această ofensivă trupească a
bărbatului spre femeie. Pentru că bărbatul, paradoxal, deși mai
contemplativ, este mai atașat trupului, iar femeia, deși mai
făptuitoare, este mai idealistă.
Am
întâlnit și situaţii alienate, desigur, când femeia nu poate ieși
dintr-o reverie, dintr-o zonă idealistă, utopică. Nu poate coborî la
întâlnirea concretă cu propriul bărbat, ci este numai acolo, în zona
unui ideal de bărbat, unui portret-robot. De aceea, când se atinge de
epiderma bărbatului, e neplăcut surprinsă. De altfel, poate una din
cauzele pentru care există și o criză a neînsoţirii – fete care rămân
singure – este și aceasta: fetele își creează un portret-robot, un
bărbat ideal în minte, și nu pot coborî în real. Eu le spun insistent:
„Măi, bărbatul care e în mintea ta e frumos, dar nu există. Iar cel
care există e urât, dar există!”. Deci trebuie să alegi între aceste
două alternative: un frumos care nu există și un urât care există. Unele
vor să rămână cu frumosul din minte, și acolo se produce un foarte mare
conflict. Lucrul acesta se poate întâmpla și bărbatului, dar mai rar.
„E a mea, pot să fac – e obligată!”
–
Aș mai insista pe un aspect, anume că tinerii intră în viaţa de
familie, se căsătoresc – ea devine a lui, el devine al ei – și apare un
fel de depreciere a celuilalt, în sensul că nu i se mai acordă atenţia,
delicateţea și respectul ca unei persoane de care vrei să te apropii. De
aici se degradează foarte mult relaţia: celălalt nu mai reprezintă
„ceva” pentru tine…
– Știţi ce
am constatat? Este ceea ce constată aproape toată lumea, de fapt – nu-i
nici o noutate. Este efectul negativ al oficializării relaţiei, care
pentru cei doi sună a lucru garantat, a obligaţie – și când am intrat în
termenii aceștia, deja relaţia este puternic afectată. „E a mea, pot să
fac – e obligată!” „E al meu, pot să fac cu el – e obligat!”. Acești
termeni ai obligativităţii și ai lucrului garantat, asigurat de
semnătură și de slujba de la biserică, viciază fantastic relaţia. Mai
este și un alt aspect, care ține de psihologia umană decadentă. Ceea ce
dorești și nu ai este mai prețios decât ceea ce ai dobândit deja. Aici
ar trebui ca cei doi să înțeleagă faptul că celălalt nu este un obiect
care devine al tău, ci este o persoană liberă – și rămâne liberă! -,
care ți se dăruiește dacă vrea.
În
fond și la urma urmei, e tot o confuzie la nivelul înţelegerii și
conștientizării lucrurilor – pentru că, iată, persoana umană a fost
făcută de Dumnezeu liberă, nu o poate constrânge nici o instituţie,
nimic, nici cea mai sfântă!
– Nici Dumnezeu nu o constrânge!
–
Nici Dumnezeu nu o constrânge! De aceea spune Sfântul Apostol Pavel
repetat: „Toate îmi sunt îngăduite” – dar traducerea mai exactă este
„toate îmi sunt în putere”. Nu „în putere” ca autoritate, ci ca
posibilitate! Asta înseamnă proclamarea suveranităţii după chipul lui
Dumnezeu. Omul e suveran. E chemat să fie suveran. Oamenii cred că, dacă
se propovăduiește această suveranitate, riscăm libertinajul – nu!
Conștiinţa suveranităţii îi naște omului conștiinţa responsabilităţii:
„toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” 1 Corinteni
6:12. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate mă zidesc, unele mă distrug
– prin urmare, nu voi face lucruri care mă distrug.
Ei
bine, din păcate, în mentalul nostru, lucru- rile acestea, instituţiile
acestea – iată, cununia civilă sau cununia religioasă, care e foarte
importantă! – ni se par mai importante decât noi înșine: trăim cu
impresia că ne-ar afecta libertatea noastră.
Nu
ar trebui să ne afecteze. Noi suntem la fel de liberi,
responsabilitatea însă este mai mare, contextul în care ne așezăm este
altul. Dar suntem – sau ar trebui să fim! – la fel de liberi. La fel de
liber eu, la fel de liber celălalt. Prin urmare, ar trebui să
funcţioneze nu numai simțământul propriei libertăți, ci mai ales
respectul pentru libertatea celuilalt. Este aici și o chestiune de
educaţie.
Au fost epoci în care
respectul dintre soţi era foarte crescut, îi respectai libertatea, îi
respectai intimitatea celuilalt, și multe altele. Acum lumea a decăzut
foarte mult din acest punct de vedere. Despre o educaţie elementară
vorbesc, care se vede în multe alte domenii ale vieții. Prin urmare,
această raportare impersonală la celălalt, ca la un obiect, în temeiul
oficializării căsătoriei, introduce erodarea, inerţia aceasta negativă,
rutina. Este psihologia drepturilor individuale, care în mod greșit se
aplică nu doar la lucruri, ci și la oameni. Un lucru care ţi se dă e al
tău în virtutea de „drept”, cum ar veni.
– El crede că are dreptul, dar celălalt nu are dreptul! Numai el are dreptul asupra celuilalt.
–
Da. Or, discursul Sfântului Apostol Pavel în acest punct este absolut
extraordinar. El exclude întru totul ideea de „drept” în relațiile
dintre soți, și propune ideea dăruirii totale către celălalt. Bărbatului
îi spune că nu el e stăpân pe trupul său, ci femeia – iar femeii îi
spune că nu ea e stăpână pe trupul ei, ci bărbatul cf. 1 Corinteni 7:4.
Acest lucru schimbă absolut datele problemei. Dar, cum spuneam la
început, dacă noi nu ne aplecăm cu conștiinţa de sine asupra lucrurilor
elementare, nu ne vom apleca cu atât mai puţin asupra acestor lucruri
care ni se par la un moment dat o exigență prea mare, din păcate. Și
lucrurile, iată, se degradează. Ce să mai vorbim de formele decadente,
de violenţă… Nu mai vorbim de acestea, nu le mai luăm în calcul. Luăm în
calcul acest duh al obligativităţii care ucide.
„Soluţia e înlăuntrul tău”
Dar
să vorbim despre soluţii, pentru că asta e foarte important – căci,
iată, noi, ca preoţi, trebuie să dăm soluţii. Vine cineva și-ți
relatează situaţia din familie, și eu îi spun: „Când celălalt vine spre
tine, și îţi cere, și îţi revendică, și iar îţi revendică – există (așa a
dat Dumnezeu!) soluţia înlăuntrul tău”. Acesta e marele dar al firii
umane: că nu suntem dependenți de soluţia din afară, de soluţia din
celălalt, ci avem soluţia înlăuntrul nostru. Când celălalt vine spre
tine, șansa cea mare e la tine. Să-l anticipezi, să-i dăruiești tu ceea
ce el vine să ia de la tine în termeni de obligaţie, și asta înainte de a
se mișca el spre tine. Să anticipezi! Asta e cheia fantastică a
căsniciei. Să anticipezi și tu ca bărbat, și tu ca femeie, și atunci ai
anihilat pornirea aceea în termenii de care vorbeam, ai rutinei. Dar
asta înseamnă să fii foarte treaz, să fii foarte viu, să-l cunoști pe
celălalt, să fii foarte interesat, să vrei foarte mult acest lucru –
altfel nu poţi anticipa. Anticiparea!
Îl
cucerești pe celălalt dându-i ceea ce el gândea, aștepta, își pregătea
să obţină folosind instrumentele „dreptului”, dându-i în dar înainte de a
face el pasul spre tine pentru a revendica. Asta este o foarte mare
știinţă, și presupune o foarte mare trezvie, luciditate, conștiinţă de
sine…
– Presupune și a înţelege,
în general, ce înseamnă femeia și ce așteptări are femeia, ce înseamnă
bărbatul și ce așteptări are bărbatul. Dar și, în particular, presupune
să-l simţi pe celălalt – și eu cred că nu poţi să-l simţi pe celălalt
dacă nu-l iubești cu adevărat și nu te pui în locul lui permanent. Să
simţi că sunt niște mișcări în sufletul celuilalt și să vii în
întâmpinarea lui, să-l odihnești…
–
Absolut. Dar ca să simţi lucrurile astea, trebuie să ai organul
simţirii foarte exersat, foarte dezvoltat, ceea ce nu prea se întâmplă,
din păcate.
– Ce credeți că ar trebui să știe tinerii înainte de căsătorie și află după?
–
Păi, este și ceea ce se întâmplă cu călugărul care se duce la
mănăstire, care așteaptă ceva și găsește cu totul altceva. Cel mai
important lucru este faptul că trebuie să se pregătească și nu se
pregătesc. Eu le spun celor care mai întârzie cu măritișul: „Măi, nu
ești încă pregătită?… Te-ai pregătit?”. Oamenii nu se pregătesc pentru
căsnicie, nu mai vorbim că pregătirea asta începe foarte de timpuriu,
cum își face apariţia firea bărbătească sau femeiască în cineva, când
încep să se dezvolte cele bărbătești și cele femeiești – de atunci ar
trebui să înceapă grija pentru pregătire. Dacă nu se întâmplă această
grijă, se întâmplă foarte multe alte lucruri.
Mai
concret, la băieţi le-aș cere să fie extrem de atenţi cu gestionarea
impulsului sexual înainte de căsătorie. Extrem de atenţi! Dacă l-au
scăpat din frâu, fie în orice direcţie perversă – a onaniei sau a
pornografiei (ele se însoţesc, probabil), sau a relaţiilor sexuale –
dacă au scăpat din frâu acest capitol, e greu de presupus că mai pot să
recupereze normalitatea în relația cu soția. Ăsta-i punctul meu de
vedere. Iar fata, sigur, pe lângă virginitatea trupească, ar trebui
să-și păstreze foarte atentă și o anumită virginitate sufletească. Și
cel mai mult și mai mult, să se păstreze cu picioarele pe pământ, să
fugă cât poate de ispita reveriilor, de ispita ieșirii din realitate.
„Luptă-te!”
–
Spuneaţi că bărbatul trebuie să nu cadă în lucrurile acestea trupești,
căci i-ar fi foarte greu să întemeieze apoi o familie. Totuși, foarte
mulţi cad – ce facem cu ei? Cum se poate omul vindeca?
–
După ce cade omul, șansa lui este să recunoască faptul că a căzut, și
că a făcut o experienţă care-l costă. Acesta e un pas pozitiv. Deci să
știe că de aici provin foarte multe disfuncţii, și să nu dea vina pe
nevastă! Să știe că dacă el se însoţește cu o femeie având o astfel de
moștenire negativă, cu o ostoire a trupului prin practica onaniei de ani
de zile, de exemplu, să nu se aștepte să meargă roz lucrurile în
familie, pentru că există și o perversiune a firii – firea e făcută să
funcţioneze într-o anume direcţie, și prin această perversiune este
întoarsă: spre sine! Și atunci, cine a făcut onanie câţiva ani de zile,
atunci când își ia nevastă, face onanie cu nevasta! Nu intră într-o
relaţie cu celălalt. Și femeia nu suportă să fie obiectul bărbatului.
Spunem lucrurile dure, pentru că se întâmplă, și se ocolește subiectul
acesta. Și, mai mult, revistele de specialitate laudă practica onaniei.
Or, după părerea mea, aceasta este una dintre cele mai dăunătoare
practici, care pervertesc firea. Și firea, făcută să se împlinească la
întâlnire cu cealaltă, se împlinește în sine. Autosatisfacerea pe orice
plan este sinucigașă. Pe orice plan – și mental, și trupesc, și de orice
natură.
Sigur, până la un moment dat
sunt responsabili părinţii, trebuie să dea o educaţie anume. Dacă
copilul descoperă de la 10 ani siteurile pornografice, e aproape
pierdut. E greu de crezut că mai poate să-l ţină cineva. De la un moment
dat însă, când dânsul conștientizează, trebuie să înceapă lucrul cu
sine. A fi om e lucru mare! Trebuie o bătălie – cum spune Pavel: „Încă
nu m-am luptat până la sânge cu păcatele mele” cf. Evrei 12:4 – trebuie o
bătălie pe viaţă și pe moarte dacă vrei să beneficiezi la parametrii
maximi de darul firii tale. Altfel, pe urmă ne plângem că nu
funcţionează asta, nu funcţionează cealaltă, femeia nu se simte bine
lângă tine, pleacă, te lasă… Asta este, îţi asumi, ești responsabil.
De
ce spovedim omul la 7 ani? Pentru că de atunci deja începe să fie
responsabil faţă de ceea ce face, și tot ceea ce adaugă la statura sa va
fi pricină pentru o vieţuire în parametrii calitativi buni sau pentru o
vieţuire în parametrii calitativi negativi – și trebuie să înveţe
lucrul acesta. Tot dă vina pe toată lumea… El este însă principalul
responsabil! Și eu le spun la tinerii care vin și se spovedesc: „Măi,
fii atent! Nu te mai poate nimeni stăpâni, nu te mai poate nimeni
controla, nici tata, nici mama, nici școala – tu ești responsabil. Vrei
să te bucuri de o viaţă frumoasă, împlinită, la parametrii firii pe care
ne-a dat-o Dumnezeu? Ai grijă de asta! Nu te lăsa biruit de asta!
Luptă-te!” „E greu, Părinte…” „Luptă-te!”. Mai ales bărbaţii, băieţii:
„Luptă-te!”. Bărbatul își dobândește bărbăţia și luptând. Altfel…
Dar
omul se tot amăgește că responsabilităţile sunt în altă parte – nu!
Responsabilitatea e pe capul fiecăruia dintre noi, și în ceea ce
privește calitatea vieţii personale, și în ceea ce privește calitatea
vieţii de familie și, în ultimă instanţă, răspunsul la Judecata din urmă
pentru toate. Asta este: pe umerii noștri. Ne bucurăm că trăim, este un
mare foarte dar, este o foarte mare oportunitate – dar pe măsură este
și responsabilitatea.
„Copilul este un foarte mare dar”
– Cum trebuie să se pregătească familia de venirea unui copil?
–
Trebuie să-l primească, întâi de toate. Trebuie să-l primească când îl
dă Dumnezeu. Foarte important! Să nu se planifice prea mult, măcar
primul copil să nu-l planifice. Sigur, ar fi bine să nu-i planifice nici
pe ceilalţi, dar mai ales primul copil să nu-l planifice: când îl dă
Dumnezeu! Pentru că este o foarte mare rânduială aici, primul, „cel
întâi-născut”, cum se spune, „este al lui Dumnezeu” cf. Ieșirea 34:19.
Poate oricine să constate lucrul acesta. Eu unul am făcut-o: familiile
care rămân la un singur copil, într-un fel sau altul, îl „pierd”. Doamne
ferește de situații tragice, am întâlnit! Mulţi dintre copiii singuri
la părinți se călugăresc, și părinţii rămân foarte frustraţi pe tema
asta. Cu alţii se întâmplă și alte drame, pentru că e aici o rânduială a
lui Dumnezeu.
Și pe urmă, sigur, cel
mai important este să se pregătească sufletește pentru venirea celei
de-a treia persoane. Nu e proprietatea lor, nu e bunul lor cu care să
facă ce vor, nu este obiectul în care să-și refuleze toate neîmplinirile
lor. Asta e o foarte mare problemă. Aţi văzut, copilul de mic știe să
lupte pentru sine, bătălia lui este să fie luat în seamă ca persoană, să
vorbești cu el ca atare, să nu îl manipulezi. Copilul este un foarte
mare dar, ajută foarte mult și cuplul, pentru că se iese din acea
tensiune în doi spre un al treilea, care este și expresia unirii celor
doi, căci se unesc amândoi părinţii în pruncul născut. E un foarte mare
dar. Din păcate, naștem prea puţin acum. E și contextul foarte
complicat. Mamele merg la serviciu…
Toţi
se mândresc cu un singur copil, alţii se mândresc cu doi copii, chiar
se cred înţelepţi. Eu cred că nu sunt înţelepţi. Măcar de la trei în
sus, trei copii, patru copii, pentru că e și un echilibru între copii
Avem și o datorie faţă de continuarea spiţei, să zic așa, pentru că noi
am primit în dar existenţa, și suntem chemaţi să naștem la rândul
nostru. Sunt lucruri mult mai adânci decât ne putem închipui noi, dar
toate se rânduiesc dacă omul își conștientizează locul, poziţia lui în
lume și vocaţia lui – și înspre Dumnezeu, și înspre oameni, și înspre
lumea întreagă.
– Care sunt greșelile cele mai mari pe care le fac părinţii în educarea copiilor?
–
Una, pe care eu o socotesc a fi cea mai mare, este tocmai operarea cu o
măsură pe care copiii văd că nu o împlinesc părinţii înșiși. Părinții
vin cu un discurs teoretic, și în temeiul autorităţii lor părintești îi
cheamă pe copii la o măsură a deplinătăţii pe care ei înșiși nu o
împlinesc. Și copiii aceia, până la un timp, rezistă, se supun, dar când
au prilejul să scape de autoritatea părinţilor, evadează, fug pur și
simplu.
De aceea, eu cred că o
pedagogie mai relaxată un pic, mai smerită, este mai potrivită. Copiii
să vadă la părinţi că-și asumă autocritic ei înșiși neputinţele. Sigur,
copilul se demobilizează și dacă-l vede pe părinte că nu e prea
autoritativ, dar, după părerea mea, o problemă foarte mare este
presiunea autorităţii părinţilor. E ușor să spui ce trebuie, e foarte
ușor să spui ce trebuie, dar dacă copilul vede la tine că tu nu faci
minimul din ceea ce trebuie, se face o scindare în el, în mintea lui:
„Păi, mie tata îmi cere să nu fac asta, dar el face toate relele: el
fumează, el bea, el nu-i atent, el cutare, cutare…”. Asta provoacă
foarte mare dezechilibru.
„Eu şi acuma mă închin cum se închina tata…”
– Cum să creștem un copil în Biserică nu doar formal, adică nu doar aducându-l Duminica la biserică ca să se împărtășească?
–
Eu spun cum am fost eu dus la biserică – care mi se pare cea mai
firească așezare. Eu știam că mama și tata se duc la biserică. Duminică
de Duminică îi vedeam pregătindu-se, închinându-se, spălându-se,
primenindu-se și mergând la biserică. Noi, ăștia micii, nu ne duceam
Duminică de Duminică – bine, era și perioada comunistă -, la sărbătorile
mai mari mergeam. Bunica mea ne spunea: „Măi, măcar unul din casă să
meargă la biserică!”.
În mare,
exemplul, modelul de evlavie, de așezare, să fie într-un firesc, să nu
fie forţat. Și atunci copilul se așază foarte firesc după modelul
părinţilor. Cum calcă părintele la biserică, așa va călca și el. Cum se
pregătesc părinţii să meargă la biserică, așa va merge și el. Cum se
închină părinţii și ce atmosferă e între ei, așa va urma și el. Eu și
acuma mă închin cum se închina tata înainte de culcare. Dacă nu fac
lucrul acesta, simt că mă rup de ceva vital. Și era foarte simplu. Își
făcea cruci nesfârșite în faţa patului, așa îl știu pe tata – Dumnezeu
să-l odihnească, împreună și pe mama…
–
Cred că aici e o distincţie pe care ar trebui să o facem: de multe ori
părintele doar face pe modelul, dă lecţii, și copilul îl surprinde că dă
lecţii. Problema este nu atât să faci ca să te vadă copilul, ci să faci
ca să te vadă Dumnezeu.
–
Absolut! Copilul este cel mai fin barometru al firescului. Nu-l poţi
amăgi. Copilul te prinde primul că faci lucrurile să fii văzut, că le
faci fals. De aceea spuneam că eu am fost martorul lucrurilor făcute
într-un firesc care este echivalent cu respiraţia. Așa cum respiră omul,
așa să se ducă și în faţa lui Dumnezeu, atât de firesc.
Nu
excesul de învăţături mi se pare necesar, nici excesul de explicaţii.
Iată alt aspect – sigur, asta intră într-o discuţie mai largă – mi se
pare că părinţii de acum, sub o presiune a unui model, transmit foarte
multe informaţii copilului. Și asta se transformă într-o presiune
absolut dăunătoare. Copiii sunt chemaţi să devină prea responsabili
pentru prea multe lucruri peste puterea lor, și reacţionează refuzând.
Eu
așa i-am lăsat: să se facă rugăciunea în casă, și ăla micu’ să fie
lăsat să vină el singur – și vine! Să nu fie presat. Dar să se facă
rugăciune! Să nu se facă numai ca să vadă copilul. Să fie rugăciune. Că,
dacă e rugăciune, e Duhul lui Dumnezeu acolo, Care atrage. Primul care e
atras e copilul, el e cel mai sensibil la cele dumnezeiești.
„Asta este calea cea mai avansată de a se îmbunătăţi duhovniceşte”
–
Mai este o problemă pe care am sesizat-o: sunt mame care Duminică de
Duminică vin cu copilul la biserică să-l împărtășească și, pentru că au
un copil, doi, nu apucă să stea nici mult la slujbă, nici să se
liniștească. Și mă întreb: oare folosul pe care îl avea copilul n-ar fi
mai mare dacă mama s-ar hrăni și ea duhovnicește, în măsura în care
poate, și uneori i-ar lăsa pe copii acasă, cu bunicii sau cu tatăl, ca
să se întărească și ea?
– E un
sacrificiu al mamei. E foarte important cu ce motivaţie, cu ce gând, cu
ce așezare face lucrul acesta mama. Iată, există riscul și aici al unei
rutine: „Să împărtășesc copilul, să împărtășesc copilul – cel mai
important lucru!”. Trebuie să știi de ce îl împărtășești. Trebuie să
știi să-ţi asumi jertfa asta. Dacă femeia își asumă jertfa creșterii de
copii, asta este calea cea mai avansată de a se îmbunătăţi duhovnicește –
dacă-și crește cu jertfelnicie copilul. Căci jertfa și chinul sunt
calea cea mai avansată de îmbunătățire a omului. Dacă însă refuză acest
lucru și o face ca pe o povară, atunci nu culege roadele.
După
cum, sigur, e foarte binevenit darul din partea soţului să mai preia un
pic, să se mai elibereze și mama un timp, două, la o slujbă, la o
Liturghie, să mai respire și ea din când în când. Dar mama, de obicei,
se atașează creșterii copilului, și are disponibilitate, jertfelnicie
fantastică – pentru că, iată, s-ar putea să fie mai trează în biserică
chinuită de copil, decât stând fără copil, când ar putea să o fure
gândurile.
În cele din urmă, dacă
este să tragem o linie, responsabilitatea primară, primordială,
fundamentală a reușitei familiei este bărbatul – pentru că el are
vocaţia de cap. Deci cine conduce, acela e responsabil.
Eu
cred în acest lucru foarte mult și, ca să încheiem tot cu prima
întrebare, dacă există o criză a familiei, e și o criză a bărbăţiei, a
bărbatului, evident. Iar dacă este un reviriment al familiei, acela,
evident, se datorează recuperării de către bărbat a vocaţiei sale și a
lucrării sale specifice.
Material realizat de Virgiliu Gheorghe,
Revista Familia Ortodoxă, numărul 59 (Decembrie 2013)