Când doi oameni se dedică unei relaţii spirituale, ei cad de acord să
se ajute unul pe celălalt să devină conştienţi de tiparele
auto-trădării.
Intenţia lor nu este să-şi înăbuşe sentimentele negative, ci să
creeze suficientă siguranţă în cadrul relaţiilor, pentru ca
sentimentele negative să poată ieşi la suprafaţă şi tiparele
autotrădării să poată fi revelate.
Compania spirituală înseamnă nu numai a împărtăşi un scop comun şi o
orientare în viaţă, ci şi un legământ reciproc şi plin de curaj de a-şi
asuma responsabilitatea şi de a elimina acuzele.
Fiecare persoană se află aici pentru a-şi ajuta partenerul să
înceteze de a mai proiecta, să înceteze de a mai face pe victima, să
înceteze de a mai găsi probleme în afara lui însuşi.
Nu face acest lucru ţinându-i conferinţe, ci creând un spaţiu sigur
şi plin de compasiune, în care celălalt poate să stea faţă în faţă cu el
însuşi. Acolo unde acesta ar putea vedea un duşman, celălalt nu vine
alături de el. Refuză să intre în jocul cu ţapul ispăşitor, acuzele şi
atacul. Dar el poate iubi. Poate accepta modul în care simte celălalt,
li poate valida sentimentele şi, cu blândeţe, îl poate încuraja să
găsească, în propria inimă, calea spre pace.
Chiar dacă îl vede pe celălalt cum creează proiecţii, nu încercă să-l
îndrepte, deoarece aceasta ar însemna să i se alăture în minciună.
Rămâne, pur şi simplu, conştient de cine este celălalt cu adevărat. Şi,
astfel, îl aduce – cu blândeţe şi fară vorbe – înapoi spre el însuşi.
Dar, mai presus de orice, stă doar şi ascultă. Nu este de acord cu ceea
ce spune celălalt şi nici nu contrazice. Ştie că părerile lui nu
înseamnă nimic şi că ele n-ar face altceva decât să-l îndepărteze pe
celălalt din procesul său.
Ascultă doar, cu multă atenţie şi compasiune. Ascultă fără să
judece sau – dacă descoperă că judecă – devine conştient de propriile
sale judecăţi şi stă iarăşi şi ascultă. Ascultă cu o inimă deschisă şi
cu o minte deschisă. Iar atitudinea sa de a asculta devine un stâlp de
sprijin pentru adevăr. Cu cât ascultă mai mult fară să judece, cu atât
călătoria plină de acuze al celuilalt încetineşte.
Treptat, folosind cărarea iubirii sale, celălalt se întoarce la el
însuşi. Acesta este darul pe care partenerul spiritual îl oferă
celuilalt partener. Aceasta este perla de maximă valoare.
Când fiecare poate să-i dea celuilalt darul acceptării şi
iubirii necondiţionate – extinzând acest dar pentru a include pe toată
lumea – nu vor mai exista proiecţie, acuze şi atac.
Nu vor mai exista subiecte asupra cărora acestea să se îndrepte. Nu
vor mai exista victime sau torţionari. Vor exista doar parteneri egali
în dansul vieţii. Inimile se vor deschide. La început puţin – dar apoi
atât de mult, încât vor putea înghiţi întreg universul manifestat. Şi,
într-adevăr, o vor şi face într-o zi.
Când toţi cei care se percep pe ei înşişi ca fiind nevrednici şi
neîntregi vor deveni întregi şi sfinţi, nu va mai exista perceperea
separării de sursa iubirii. Fiecare dintre noi va fi o raza
strălucitoare de lumină, care va radia din centrul inimii, ajungând
peste tot, în întreaga eternitate, dizolvând separarea şi păcatul,
botezând vinovăţia în râul propriei frici şi întâmpinându-l pe fiecare
cu buchete de flori, atunci când iese din ape inocent şi liber.
Acestea sunt darurile pe care le avem de oferit unul altuia, atunci
când jocul abuzului se încheie. Şi el se încheie, în orice moment în
care ne amintim cine suntem şi cine este cu adevărat semenul nostru!
Paul Ferrini – Liniştea inimii
Sursa: Solarris
http://drumuricatretine.wordpress.com/2012/09/15/trezirea-impreuna/