Relația de cuplu – de la Dependenta la IUBIRE

Ce numim noi a fi o RELAȚIE este, de fapt, o nevoie falsă a minții de a avea pe cineva. Când folosim cuvântul ”relație” ne referim la acel tip de relație de unu la unu, în care partenerii sunt un bărbat și o femeie. Acest aspect vine din MINTE.

Și apoi avem acest fenomen amplu numit SEX. Sexul nu este nimic altceva decât un instinct, o poftă a corpului. O poftă, nu o nevoie! În schimb, este o nevoie a speciei și nu a individului.

IUBIREA, însă, este o stare de abundență, în care nu mai ai nevoie de nimic.

Relații, sex, iubire

 În cultura noastră, tindem să amestecăm aceste trei lucruri atât de mult până când nu mai știm care ce e. Numim pofta noastră de sex ”iubire” și numim rezultatul acesteia o ”relație”. Sau nevoia minții de celălalt devine ”iubire”…și tot așa…un amestec complex care ne bulversează și ne face atât de confuzi, încât nu mai putem recunoaște cu ce anume avem de-a face de fapt.

RELAȚIA este o nevoie a minții

Să privim, așadar, aceste aspecte mai în detaliu. Și vom începe cu…începutul! Prima și cea mai puternică impresie a noastră s-a născut odată cu noi și a fost momentul în care am recunoscut că supraviețuirea noastră depinde de altcineva. Și acel cineva a devenit însăși viața pentru noi. Nu ne-am perceput ca fiind compleți, și într-o anumită măsură nici nu eram compleți, pentru că nu aveam cum să supraviețuim de unii singuri, nou-născuți fiind. Nu puteam să ne hrănim singuri, nu puteam să ne îmbrăcăm singuri, nu puteam să avem singuri grijă de noi. Era imposibil pentru noi să ne satisfacem propriile nevoi. Deci încă de la începutul vieții noastre, noi am căutat împlinire în exterior. Prin urmare, la nivel subconștient, toți avem această profundă convingere cum că, pentru a ne simți împliniți, fericiți și în siguranță avem nevoie de celălalt. Dar acest fapt nu este real. Este doar o reflexie a nou-născutului neajutorat și nevoia sa de supraviețuire, imprimată încă în mintea noastră.

În mod conștient, noi nu am fi de acord cu acest lucru. Conștient am spune că ”Nuuu, bineînțeles că supraviețuirea mea nu depinde de altcineva, doar că viața ar fi, pur și simplu, plictisitoare de unul singur”. Sau am găsi orice alte scuze pentru a justifica nevoia noastră de celălalt.

Dar adevărul este că, la un nivel foarte profund, noi chiar credem că avem nevoie de cineva pentru a ne simți fericiți, împliniți sau chiar pentru a supraviețui.

Și acest lucru ne creează aproape constant o stare de disconfort sau chiar agonie. Dacă nu ai pe cineva, atunci tot ce poți să faci este să cauți în stânga și-n dreapta, să te consumi, să faci orice până găsești în final pe cineva. Odată ce îl ai pe acel cineva, începi să te consumi și să faci orice pentru a-l păstra. Și povestea poate să tot continue așa la nesfârșit. Această luptă nu este doar un joc între două persoane, ci, la nivel subconștient, este lupta pentru supraviețuire a unui nou-născut. Și bineînțeles că acest nou-născut este foarte încântat când îi reușește pasența, mai ales când reușește să-l determine pe celălalt să semneze o foaie de hârtie pe care scrie că îi va rămâne alături pentru tot restul vieții, la bine și la rău, pe timp de boală sau sănătate, până când moartea îi va despărți. Și, vai, acea zi este cea mai frumoasă zi din viața lui!

Deci avem această nevoie profundă și artificială de celălalt. Dar, de fapt, aceasta nu are nicio legătură cu celălalt, ci cu noi înșine…și asta ne face foarte, foarte egoiști. Vrem să aranjăm lucrurile în așa fel încât supraviețuirea noastră să fie garantată și suntem dispuși să facem orice compromis pentru a-l păstra pe celălalt alături.

SEXUL este o nevoie a speciei

Așadar, toți ne-am născut cu această realitate că ”am nevoie de celălalt pentru a supraviețui”. Și această convingere s-a înrădăcinat foarte bine în subconștientul nostru. Apoi la un moment dat – să numim momentul ”adolescență” – apare acest fenomen numit sex, care este o nevoie a speciei și nu a individului. Țin să subliniez acest fapt: sexul NU este o nevoie a individului. Aerul este o nevoie a individului, apa este o nevoie a individului, somnul este o nevoie a individului, hrana este o nevoie a individului. Fără aceste lucruri, individul moare. Din acest motiv le numim nevoi. Dacă nu îți sunt satisfăcute, mori.

Tu nu ai nevoie de sex. Sunt oameni care au trăit o viață întreagă fără sex și au ajuns până la o vârstă destul de respectabilă, poate au trăit chiar mai mult decât cei care au avut parte de sex din plin. Dar sexul este o nevoie a rasei! Speciile dispar dacă nu există sex. Prin urmare fiecare participă câte puțin în ideea de a se înmulți și astfel specia se perpetuează. Dar nu este o nevoie a individului. Totuși, este o dorință puternică.

Prin urmare, atunci când apare această dorință și se amestecă cu nevoia artificială de celălalt, te simți automat și mai atras de acel cineva. Apoi aluneci în șablonul creat de societate despre felul în care ar trebui să relaționeze două persoane. Și se îmbină cele două condiționări – cea a societății și cea provenită din primele luni de viață, creându-ți convingeri peste convingeri: bărbatul ar trebui să facă asta, femeia ar trebui să facă aia, așa trebuie să te comporți, așa trebuie să acționezi în anumite situații, astea sunt regulile pe care trebuie să le urmezi ș.a.m.d. Toate astea sunt convingeri limitative și condiționări.

Evident că pofta fizică de sex și nevoia mentală de celălalt, combinate, creează o dorință puternică de a fi cu acesta. Mulți oameni vor să numească această dorință ”iubire”. Și de aici pornește marea confuzie.

Noi îi spunem ”iubire”. Dar nu este iubire. Este exact opusul iubirii. Vine din nevoie, nu din abundență. Vine din teamă și din nevoia de supraviețuire.

Nu că ar fi greșit…deoarece e firesc să îți dorești să supraviețuiești și este în regulă să ai grijă de tine. Dar nu având atitudinea unui nou-născut, acea teamă și disperare. Atâta timp cât tu crezi că supraviețuirea, fericirea sau starea ta de bine depinde de celălalt, te menții într-o fază de regresie, fiindu-ți imposibil să evoluezi, deoarece te simți mereu incomplet ca persoană.

Apare gelozia, posesivitatea și suspiciunea continuă vis-a-vis de celălalt, temându-ne că o să-l pierdem. Și chiar ne e FRICĂ, deoarece adânc, în subconștientul nostru, credem că supraviețuirea noastră depinde de el. Este destul de întâlnită între rândurile îndrăgostiților sintagma ”Nu pot trăi fără tine”. Acest lucru este, fără doar și poate, absurd. Dacă vine cineva și îți spune asta, te va face să te simți ca și într-o închisoare. Te va face direct responsabil pentru el, pentru că ce îți spune, de fapt, e că ”Fără tine, mor. Dacă pleci și mă părăsești, viața mea se sfârșește. Supraviețuirea mea depinde de tine.”

Acesta este nou-născutul care iese la suprafață în cea mai pură formă. Așa că nu e tocmai o situație dezirabilă. Această așa-zisă expresie a iubirii nu este decât o stare de regresie, care nu are nimic a face cu dragostea adevărată.

Ce se întâmplă atunci? Copilul interior al persoanei respective se simte satisfăcut și împlinit de prezența celeilalte persoane în viața lui și invers. Unul simte ”ah, am o mamă”, celălalt simte la fel ”ah, am o mamă” și astfel amândoi ”au câte o mamă” și acum se pot relaxa. Și da, într-adevăr, în această stare de relaxare se poate construi ceva frumos. Dar datorită relaxării poate lua naștere ceva frumos, nu datorită faptului că cei doi sunt împreună. Dacă s-ar putea relaxa individual printr-o altă modalitate, oricare dintre cei doi parteneri ar putea obține același rezultat. Relaxarea este cea care creează spațiu pentru ”minuni”, nu prezența celeilalte persoane. Dacă am învăța fiecare să ne relaxăm în mod individual, fără celălalt, am obține același lucru și am descoperi că, de fapt, suntem compleți exact așa cum suntem și că nu avem nevoie de altcineva pentru a ne putea simți împliniți.

IUBIREA însăși este completă

Iubirea este satisfacție și împlinire totală. Iubirea este precum o revărsare abundentă, este o expansiune continuă. Vorbim despre iubirea pură, fără a fi amestecată cu sexul sau nevoia minții. Această iubire este necondiționată. Relațiile sunt condiționate. Ce numim noi iubire în cadrul unei relații este, de fapt, o investiție în celălalt, sperând că vom primi ceva în schimb, chiar dacă este vorba doar despre o împlinire aparentă. Adevărata iubire nu așteaptă nimic în schimb, pentru că nu are nevoie de nimic. Este deja completă!

Adevărata iubire este precum lumina unei lumânări. Ea nu luminează pentru sau pe cineva anume. Pur și simplu luminează. Și nici măcar nu are nevoie ca cineva să fie prin preajmă, că ea luminează oricum. Lumina este ea însăși completă și nu are nevoie să se hrănească cu cineva din încăpere pentru a străluci. Asta este IUBIREA. Este abundență, este dăruire, este o stare de plenitudine și împlinire. Când iubești cu adevărat, nu doar iubești, ci EȘTI IUBIREA în sine.

Această experiență – iubirea – vine în viața ta atunci când ești relaxat. Aceasta poate veni în meditație, în sport, în yoga, în timp ce dansezi, în orice situație de fapt. Poți experimenta adevărata iubire atunci când nu ești frământat de ego, atunci când ești liniștit și detașat.

Mulți oameni caută iubirea în sex sau în relații și nu o găsesc. Asta nu înseamnă că nu poți găsi iubirea în relație. O poți folosi eventual ca pe o cale. Însă adevărata iubire va fi față de TINE și față de viața în sine. Iar asta îi va cuprinde pe toți cei care există în viața ta. Deci dacă iubirea ta este direcționată către o singură persoană, atunci fii sigur că aceea vine din mintea care îți spune că ”ai nevoie de persoana respectivă pentru a supraviețui”. Și atunci nu mai vorbim de iubire, ci de nevoie.

Dacă poți înțelege acest aspect, te vei scuti de multă suferință. Pentru că dacă folosim cuvântul ”iubire” pentru a exprima nevoile minții sau ale speciei, devenim confuzi. Este foarte ușor de confundat acea iubire care vine din abundență, ca revărsare asupra a tot ceea ce este, cu iubirea prezentată în filme, care este una artificială.

Relațiile aduc CLARITATE

Relația ta poate deveni o adevărată cale de evoluție, deoarece poate aduce multă claritate în viața ta. Ea îți va scoate la suprafață toate rănile emoționale și traumele copilăriei. În cadrul ei te vei vedea acționând precum copilul rănit, vei realiza cât de dependent ești de celălalt, cum o proiectezi asupra lui pe mama ta, pe tatăl tău sau pe orice altă persoană care a avut grijă de tine când erai doar un bebeluș. În cadrul relației poți conștientiza în ce măsură îl responsabilizezi pe celălalt cu fericirea ta, cu relaxarea ta, cu starea ta de bine.

Observă-ți relațiile cu ceilalți. Și aici nu mă refer doar la relația de cuplu, ci la toate: cu prieteni, cunoștințe, colegi etc. Vezi cum le pui și acestora în cârcă responsabilitatea pentru fericirea ta, pentru starea ta de bine. Și observă cum tot pe ei îi învinuiești dacă lucrurile nu ies bine pentru tine.

În momentul în care vei recunoaște acest lucru și vei înțelege că nu e nevoie să trăiești astfel și că poți schimba totul în orice clipă, vei începe să te simți complet, împlinit și satisfăcut cu TINE, doar cu tine! Vei înțelege că nu ai nevoie de altcineva să te completeze sau să te împlinească. Și în acel moment vei cunoaște adevărata iubire. Vei FI iubire!

Dar nu te vei putea percepe ca fiind iubire atâta timp cât ai nevoie de altcineva. Este o contradicție.

Să nu înțelegi că e greșit să ai un partener. Este minunat! Dar dacă ai un partener și îl încarci pe el cu responsabilitatea fericirii tale, atunci lucrurile pot să iasă destul de urât, atât pentru tine cât și pentru el. Pentru că acolo nu e iubire.

Dacă treci, însă, prin etapa de conștientizare și ajungi la acea înțelegere că tu nu ai nevoie de partenerul tău, ci alegi clipă de clipă să îți împarți viața cu el, bucurându-vă împreună de viață și unul de celălalt, atunci te poți lăuda cu o relație conștientă, matură și sănătoasă.

Fii deschis și atent la ce te referi când folosești cuvântul ”iubire”, cum îl interpretezi tu, cum îl percepe mintea ta. Permite-i relației tale să te ajute să descoperi cât mai multe lucruri despre tine. Fii atent dacă îți numești relația ca fiind IUBIRE. Dacă în cadrul ei poți dărui fără să aștepți nimic în schimb, dacă simți cu adevărat că celălalt este liber să părăsească această relație oricând știind că tu rămâi complet chiar și singur, atunci da, o poți numi iubire. Dar dacă există vreo parte din tine care se agață cu disperare de celălalt, înțelege că este vorba doar de o nevoie a nou-născutului neajutorat care ai fost, dar care nu mai ești.

Sexul te poate confuza, deoarece atunci când pofta de sex este realizată și eliberată, corpul se relaxează. Și dacă în același timp, nevoie de celălalt este satisfăcută, atunci totul poate părea perfect. Poate de asta se numește ”a face dragoste”. Însă, poate uneori, în dimineața următoare recunoști că nu a fost iubire. Și atunci te retragi din nou în acel loc al nevoii, din care lipsește abundența și împlinirea.

Ce numim noi în general ”iubire” nu este decât o poveste a ego-ului care ne menține blocați în minte, într-un regres continuu, într-o stare de frustrare și neliniște. Și e necesar să abandonăm această poveste pentru a putea avea parte de claritate. Și în momentul în care putem renunța complet la ea, probabil că intrăm în adevărata stare de IUBIRE.

Acest articol a fost scris de Taetske Klejin având la bază ”Clarity talks” by Jeru Kabbal, tradus și adaptat de Jurnal de Cuplu.

Foto: ink-art by Agnes Ceciles

Articol preluat de pe https://jurnaldecuplu.wordpress.com/2015/02/07/relatia-de-cuplu-de-la-dependenta-la-iubire/