.

luni, 23 februarie 2015

Relatii .. relatii ..


Cele mai mari provocări ale transformării interioare se manifestă în relații. Durerea apare tocmai acolo unde iubim, acolo unde ne pasă. Relațiile ne obligă să ne auto-definim în raport cu celălalt, oricine ar fi. Ne obligă să ne asumăm o identitate, o mască, un mod de a fi. Cu alte cuvinte, într-o relație umană ne asumăm un rol. Creăm un aspect al ființei noastre, de-obicei inconștient. Întrăm într-un joc al identităților care se caută una pe alta, se auto-definesc, se rafinează și în cele din urmă se osifică în relație, câtă vreme aceasta nu este una conștientă. Durerea devine inerentă, pentru că orice identitate ne-am asuma, este una parțială și presupune o restrângere a Ființei la dimensiunea, starea, experiența limitată a unui rol. Această limitare care vine din inconștiență, din identificare, este ceea ce erodează orice relație. Tindem să jucăm mereu aceleași roluri unii față de ceilalți, să purtăm aceleași măști complementare, schimbul de energie, de atenție, felul în care modulăm relația devine rigid și uscat. Un fel de auto-limitare în interiorul relației, care nu mai are nimic viu în ea. Devine constrângere și închisoare.
Singura, absolut singura ieșire din închisoarea unei relații a aspectelor, este Conștiența, care conduce la regăsirea adevăratei anverguri a Ființei fiecăruia. Astfel, relațiile noastre pot deveni extraordinare instrumente ale transformării interioare, instrumente ale Conștienței și ale schimbării de paradigmă.
Michelangelo - Creația
Pentru a înțelege cu adevărat cum funcționează orice tip de relație trebuie să aruncăm, din nou, o privire asupra felului în care suntem alcătuiți pe dinăuntru. Este un subiect vast pe care doar îl vom schița aici, având convingerea că aceia dintre voi care ajung să citească aceste rânduri sunt, sau vor fi în cele din urmă niște experimentatori ai conștiinței, căci nu este suficientă o înțelegere mentală a acestor spații. Ele se cer explorate în călătorii de interioare. O hartă nu este același lucru cu teritoriul pe care-l reprezintă. În același fel, rândurile de mai jos sunt o invitație la experiment.
Arhitectura interioară a Ființei
Majoritatea oamenilor aflați în experiența de a fi în corp din carne și sânge experimentează realitatea din perspectiva dualității. Se cred în primul rând separați de restul Creației. ”Eu și restul lumii.” Separare. A doua caracteristică a experienței lor este aceea că privesc realitatea de la nivelul identificării exclusive cu spațiul mental. Experiența realității este pentru ei, de fapt, o transpunere mentală a experienței. Nu trăiesc viața, ci o gândesc. Este echivalent cu a alege umbrele de pe pereți în defavoarea realității care generează acele umbre. Este urmarea credinței adânc înrădăcinate că ”eu sunt mintea mea”. Această convingere conduce la o a treia caracteristică importantă, auto-limitarea propriei identități la o imagine de sine construită din experiențe mai vechi și din concluziile asupra lor, din sisteme de credințe și convingeri, din idei despre sine dobândite în copilărie, în raport cu părinții, etc. Pe scurt, tot ceea ce constituie identitatea asumată la un moment dat este o sumă de concepte, idei, imagini, amintiri, convingeri, credințe, informații, concluzii. Totul se află în spațiul mental. Este gândire a realității și gândire despre sine, gândire despre context și gândire despre celălalt.
Procesul de transformare interioară implică experiența directă a celorlalte spații ale Ființei, nu numai a minții. Devenim conștienți de natura energetică a ansamblului Ființei noastre și descoperim că mintea noastră, emoțiile, energiile vitale ale corpului și corpul însuși nu sunt decât paliere de energie de diferite densități, pe care le experimentăm mai mult sau mai puțin conștient. Apoi descoperim faptul că fiecare gest pe care îl facem în aceste spații interioare este un gest de creație. Pur și simplu, în fiecare moment al experienței noastre ca umani încarnați, creăm experiența realității. Realitatea, literalmente ”curge” din noi înșine, pe nenumărate paliere de densitate în același timp, interferând cu realitatea creată ceilalți, cu care ne aflăm în relație. În ultimă instanță își face loc ceea ce mulți numesc ”noua paradigmă”, adică un nou mod de a ne percepe pe noi înșine și întreaga realitate, care schimbă nu numai felul în care ne raportăm la realitate, ci, mai ales, felul în care ne percepem pe noi înșine.
Michelangelo - Izgonirea din rai.
În această nouă paradigmă, ne descoperim pe noi înșine ca pe niște ființe sferice, un spațiu care, în momentele de Conștiență are un Centru fundamental de atenție în jurul căruia este articulată întreaga noastră realitate, corporală, energetică, emoțională, mentală și spirituală. Aceste realități de diferite densități curg unele în celelalte, interferează într-un dans de o extraordinară complexitate și frumusețe: Viața însăși. Descoperim că perspectiva sferică asupra realității este validă în toate dimensiunile acestei Creații, pentru o ființă umană, pentru o galaxie, ca și pentru un atom. ”Ce este sus, este și jos, ce este înafară este și înăuntru.” A fi conștient înseamnă în primul rând a percepe. Devenim conștienți de diferitele dimensiuni ale propriei ființe și, încetul cu încetul descoperim modul magic de a exista în această lume, modul creator de a funcționa, mai întâi în spațiile lăuntrice, și în cele din urmă ne eliberăm de imaginile fixe, restrictive din care ne-am construit identitatea.
Această percepție sferică asupra propriei realități este proprie Maestrului Interior, așa cum numim noi în Călătoria Inimii acest nivel de conștiință, mai larg decât spațiul mintal, dar cuprinzând în sine acest spațiu.
Percepția asupra întregii arhitecturi interioare a Ființei se schimbă, și acest lucru schimbă felul în care relaționăm, în primul rând cu noi înșine, și apoi cu întreaga realitate, inclusiv cu ceilalți oameni.
michelangelo - capela sixtina, detaliu
Roluri și aspecte ale Ființei
Căutarea ”spirituală” conduce în acest punct la o imensă revelație. Totul este spiritual, toate dimensiunile ființei noastre, de la corp – partea cea mai densă a Ființei noastre, la energiile vitale, emoții și gândire, până la cele mai rafinate spații pe care umanitatea le-a numit ”dumnezeu”, fac parte din noi înșine și, în același timp, din Întreg. Descoperim că interferăm cu ceilalți, în orice moment al experienței noastre, în mii de moduri, că suntem legați prin mii de fire de energie de diferite densități, și mai mult decât atât, că avem capacitatea uluitoare pentru mintea noastră, de a modula aceste energii. Treptat descoperim o nouă Încredere în noi înșine, proporțională cu profunzimea percepției sau a Conștienței noastre despre realitate. Toate dimensiunile noastre sunt prezente, în orice moment, disponibile experienței. Singurul lucru care ne separă de explorarea lor este această capacitate de a percepe, numită aici Conștiență.
Începem să devenim conștienți de diferitele identități pe care ni le-am asumat în trecut, despre felul în care am construit roluri și aspecte ale propriei noastre Ființe și felul în care acestea relaționează cu ceilalți. Toate relațiile noastre cu ceilalți oameni sunt întemeiate pe asemenea identități parțiale. Față de părinții noștri suntem într-un fel, față de șefii noștri în alt fel, față de subordonați în alt fel, față de perechea noastră într-un alt fel. Zeci de măști sau aspecte sau identități devin evidente și descoperim cum fiecare dintre ele are propriul său mod de a vedea lucrurile, de a se raporta la realitate. Nenumărate sisteme de credințe și convingeri se revelează în fața conştienţei exploratorului interior. Descoperim cum fiecare experiență pe care am trăit-o vreodată, în această viață sau în altele, ne-a modelat pe dinlăuntrul nostru, ne-au sculptat cumva spațiul interior, alcătuind identități.  Descoperim deasemeni influența formidabilă a unor relații fundamentale, precum aceea cu părinții noștri și felul în care acestea ne-au modelat, felul în care am preluat, fără să fim conștienți, conținuturi trans-generaționale majore pe care le purtăm cu noi în relațiile noastre.
Michelangelo - Potopul, detaliu
Pe scurt, descoperim că ceea ce noi am crezut că este o identitate fixă, așa-numitul ”eu”, nu este decât o construcție foarte relativă, articulată mental, care se sprijină în mod liniar pe experiențe vechi. Deci, pe trecut. Descoperim că experiența noastră în dualitate este mereu o prelungire a trecutului și o proiectare a acestui trecut într-un viitor neclar și că așa am funcționat mereu, de când existăm în această dimensiune încarnată.
Relațiile noastre sunt reflexii complementare ale propriei noastre identități. Celălalt joacă mereu un rol complementar față de propriile noastre roluri. Ne alegem drept pereche, de pildă, oameni cu care ”ne simțim compleți”. Ca și cum ceva ne-ar lipsi nouă, și celălalt are acel ceva pe care noi nu-l avem. Este expresia pură a dualității  și a credinței în incompletitudine. Separarea de noi înșine, ruptura interioară care operează prin identificarea cu spațiul mental, este compensată în relația cu celălalt. Celălalt ”mă face să mă simt complet”, căci ”eu”, în identitatea pe care mi-am asumat-o, mă simt incomplet.
Michelangelor - Crearea Evei
Această explorare a arhitecturii interioare a Ființei este fundamentală pentru noi în ceea ce numim Calea Maestrului Interior. Mai multe abordări experienţiale tind să deslușească ghemul de identificări ale rolurilor pe care le jucăm în raport cu ceilalți. Teatrul Arhetipal șiChemarea Străbunilor sunt vârfurile acestor abordări care vizează conștientizarea diferitelor aspecte cu care ne identificăm și instrumente ale relativizării acestor roluri.
Despre psihologia aspectelor am putea să scriem o carte, căci este un domeniu de o complexitate extraordinară, dar, în acest context, important de reținut este faptul că disconfortul, durerea, fie ea emoțională (frică în diverse forme), energetică, mentală sau corporală, este o urmare a identificării cu diferitele roluri pe care ni le asumăm. Un rol pe care-l jucăm față de ceilalți și față de noi înșine, este o creație mai mult sau mai puțin conștientă și presupune o identitate, adică o limitare a Ființei într-o anumită formă. Disconfortul vine din această limitare, și, așa cum scriam în Alchimia Durerii, are în ultimă instanță menirea de a ne aminti adevărata noastră anvergură, de ființe integrale. Din această perspectivă, diferitele noastre roluri și aspecte nu sunt lucruri cu care să ne luptăm, nu sunt lucruri ”rele”, nu sunt erori sau rătăciri, ci fac parte din experiența umană. Subliniem acest lucru, căci este foarte ușor să cădem în capcana ”luptei” lăuntrice, a negării unor părți din propria noastră Ființă, iar acest lucru nu ar face decât să amplifice dualitatea și ruptura interioară. Aceste roluri, chiar dacă de multe ori ne conduc în spații ale durerii, ale fricii, ale frustrării, ale însingurării, nu sunt altceva decât moduri de funcționare ale Ființei în care învățăm ceva despre noi înșine.
Michelangelor - Visul vieții omenești
Crizele prin care trecem ca oameni nu sunt ghinioane sau condamnări ale ”destinului”, ci consecințe ale acestor identificări lăuntrice pe care noi le creăm. Sunt experiențe fundamentale ale Ființei, din care învățăm exact relativitatea oricărei identități pentru a descoperi capacitatea infinită a Ființei de a crea orice identitate în interiorul său. Cumva, identificarea cu diferite aspecte ale Ființei noastre este un joc al Creatorului interior, în care fiecare își trăiește ca experiență propria creație.
Relațiile dualității
Orice relație tinde să dea un răspuns la întrebarea ”cine sunt eu?”. Relația cu celălalt este o experiență care răspunde la această întrebare.Mă manifest față de celălalt ca o identitate, sunt într-un anumit fel, decupând în mod inconștient din integralitatea ființei mele un set de atribute și, în același timp, îl aleg pe celălalt decupând din marea sa Ființă, părțile pe care le pot percepe și care, întotdeauna în jocul dualității, vor alcătui o identitate complementară cu cea asumată de mine. ”Mi se potrivește.” Extrapolând, orice experiență umană este un răspuns la întrebarea ”cine sunt eu?”, pentru că orice experiență cuprinde în ea relaționarea cu o parte a realității. Am o relație în cuplu, dar și una cu mama, am o relație cu câinele meu, dar și una cu ”dumnezeu”, și așa mai departe, și în fiecare dintre acestea identitatea mea se transformă. Această multiplicitate a identităților, laolaltă, constituie ceea ce numim ”ego”. Este o construcție formidabilă de identități, norme, concepte, structurate de gândire.Unii spun că ”ego” este o iluzie. Și este, căci nu are o existență independentă. Este o abstracție. Dar manifestarea sa în relațiile umane este o experiență care generează realitate. Experiențele noastre nu sunt iluzii. Durerea, emoțiile generate de mecanismele de gândire, felul în care ne simțim, căutările, disperarea, singurătatea, dezamăgirea, bucuria și toate celelalte nu sunt iluzii. Experiența este realitate. Interesant: o abstracție precum ”ego” generează realitate și experiență.
Michelangelo, Martiriul Sf Petru, detaliu
Câtă vreme nu suntem conștienți de natura Ființei și a acestei construcții egotice, cu alte cuvinte cât suntem identificați cu aceste structuri mentale, realitatea experimentată pare independentă de noi înșine. Pare că lucrurile decurg așa cum vor ele, după legități pe care nu le înțelegem și pe care nu le putem stăpâni. Nu ne dăm seama că realitatea este consecința identificării și a propriei noastre conștiențe, nici că noi înșine suntem creatorii acestora. Aceasta este dualitatea, ruptura, alienarea. Aici suntem în punctul în care exploratorii conștiinței afirmă în mod inocent: ”mă caut pe mine însumi”. Ce expresie mai evidentă a rupturii față de adevărata natură a Ființei există, decât această formulare. Sentimentul că ”nu sunt eu însumi” derivă din tocmai din identificarea cu construcția numită ”ego”, articulată de mental.
Relațiile la acest nivel – la care trăiește cvasi-totalitatea umanității – sunt relații între structurile egotice. De aceea, dinamica acestor relații este, mai devreme sau mai târziu, una dureroasă. Ego, în diferitele sale forme de articulare, se simte întotdeauna incomplet, inconsistent, întotdeauna îi lipsește ceva ”pentru a fi fericit”, întotdeauna se simte atacat, ne-luat în seamă, gata de luptă pentru a obține ceea ce-și dorește, sau pentru a apăra ceea crede că îi este amenințat. Este instabil – în funcție de identitatea asumată, și incapabil de creație, este monoton și rigid, are principii, norme fixe pe care se sprijină în fața curgerii infinite a vieții, care îl sperie. Are nevoie de repere, de legi, de părerile celorlalți, de autoritate, căci fluiditatea Existenței îl înspăimântă. El cere de la ceilalți și de la realitate, stabilitate, tocmai pentru că esența sa este inconsistentă, numai că natura realității nu este stabilă, ci fluidă, curgătoare. Pentru ego, curgerea în fluxul vieții este terifiantă, căci îi amenință ”stabilitatea”.
Nu e de mirare că în cele din urmă, relațiile sale devin dureroase. Este incapabil să danseze cu viața. Dacă ar dansa, s-ar dizolva. (apropos, abordarea Călătoriei Inimii numită Dansul Sferic al Inimii,care o are la centru pe AmmaRa, este una dintre cele mai simple și cele mai spectaculoasă căi de a ieși din structurarea egotică și a regăsi marele flux, marea curgere a vieții și a Ființei. Ego nu suportă curgerea. Natura sa este rigiditatea, închiderea, singurătatea, lupta necontenită de a structura și de a păstra identități.)
În mod deliberat am evitat să ne referim până aici exclusiv la relația de cuplu, deși în acest tip de relație pot fi deslușite cel mai ușor căderile noastre în identificare. Relația de cuplu strânge sub umbrela sa și manifestă un spectru imens de identificări, de moșteniri mai mult sau mai puțin conștiente, scoate la suprafață conținuturi personale, transpersonale și karmice cu o forță extraordinară, pentru că în relația de cuplu investim o imensă energie, o imensă pasiune, o imensă speranță. În cuplu se manifestă conținuturi ale inconștientului mai mult decât în orice alt tip de relație. De aceea, relația de cuplu în starea de inconștiență, de identificare, se uzează cel mai repede, se osifică și produce în cele din urmă durere. Dar, în același timp, poartă în sine potențialul unei uriașe transformări interioare, potențialul imens al descoperirii de sine și a celuilalt, ca ființe integrale. Relația de cuplu are un uriaș potențial de revelație. Cu cât o relație este mai profundă între două ființe, cu atât mai mari sunt șansele ca acea relație să reziste durerii inerente a identificării, transformând acea durere în oportunitatea de a renunța la diferitele roluri care articulează experiența cuplului, prin Conștiență.
Michelangelo - detaliu
Relația de cuplu este o permanentă ocazie și provocare de a merge dincolo de ego, dincolo de structurile inconștiente auto-asumate, dincolo de identificări și imagini despre sine, în curgerea infinită a Ființei. Nu este o metaforă. Magia ”îndrăgostirii” vine tocmai din abandonarea identității, din ieșirea din ego. Iar tocirea iubirii, tocmai din re-crearea unei identități. Marile iubiri umane, așa cum sunt descrise de poeți, sunt acele iubiri care reușesc să mențină deschisă poarta către integralitatea ființei și să nu se prăbușească din nou în identificarea cu structurile ego-ului.
Adâncimile unei Relații Integrale
Reluăm aici imaginea sferică asupra Ființei. Un om este o sferă de energie de nenumărate densități, structurate sferic. Corpul uman, este energie condensată, densă. Înăuntrul său și înafara sa sunt sfere de energie întrepătrunse de diferite densități, din ce în ce mai subțiri și mai sensibile, mai largi și mai conectate cu marea Realitate. Unele sisteme mistice numesc aceste spații sferice, ”corpuri” subtile. Metafizica unei ființe umane are legile ei de articulare, la fel de precise ca și legile fizicii dense.
Dintre atributele Ființei, vom vorbi aici despre două, esențiale pentru arhitectura relațiilor între ființe. Primul ar fi Rezonanța. Al doilea ar fi capacitatea de a crea prin experiență.
Imaginați-vă două ființe umane, să spunem un bărbat și o femeie, văzute din perspectiva sferică asupra Ființei. Am vedea doi nori de energie având în centrul lor formele corporale, și, de jur împrejurul formei corporale, transparente, structuri sferice, de densități din ce în ce mai subțiri și întinderi din ce în ce mai largi. Cei doi sunt față în față, privindu-se.
Michelangelo - Crearea Evei
1. Mai întâi se simt doi străini. Nu pot percepe decât forma corporală a celuilalt și nu pot decât să judece ceea ce văd. Urât/frumos, mare/mic, interesant/neinteresant. Gândesc despre celălalt. Singurul lucru care există în această relație incipientă, este corporalitatea. O relație minoră ca profunzime, importanță și putere transformatoare. Nu pot percepe nimic din felul în care Ființele lor mari, sferice, interferează deja pe nenumărate planuri. Asta scapă percepției lor pentru moment, dar nu înseamnă că nu există. Noi toți interferăm în felul acesta nevăzut, dar nu ne dăm seama.
2. Pasul doi, se naște ceva. Să-i spunem ”atracție”. Ei încep să rezoneze între ei într-un mod primar, elementar. De-obicei acest lucru se manifestă la nivelul energiilor vitale care animă corpul fizic. Sexualitate. Mmmm! Interesant! Relația mentală, de gândire, intră într-o nouă fază de profunzime. Sexualitatea este un tip de relație mai profund decât doar a ne gândi unul pe celălalt. Dacă o relație este construită pe sexualitate și doar atât, este într-adevăr o relație, dar una limitată. Nu va dura mult, căci conexiunea este doar pe nivelul corporal și pe cel al energiilor vitale, sub forma sexualității. Din nenumăratele feluri în care Ființele lor interferează, cei doi vor percepe doar două, cele mai dense.
3. Ceva mai adânc îi mână însă, un fel de recunoaștere care scapă cuvintelor. Ei o simt undeva, la nivelul plexului solar. Un fel de emoție, un fel de ardere, de cutremurare interioară, mai profundă decât simpla sexualitate. Un nou palier de rezonanță, un nou câmp de forță între cei doi, care intră în Conștiență, în percepție. Un nou nivel al relației deasemeni și, deja, cei doi ar numi această rezonanță, această atracție pe trei niveluri, ”iubire”. Ea cuprinde palierul corporal, energetic – ceea ce conduce la crearea primelor roluri pe care cei doi le joacă unul față de celălalt, în mod complementar, iar aceste roluri sunt însoțite de o componentă emoțională comună. Interferența dintre ei devine și mai profundă și o pot simți din ce în ce mai clar.
Aleg să rămână față în față, în relație, să o adâncească.
Michelangelor - Despărțirea apelor, frescă
4. Poate că trăiesc deja împreună în dimensiunea liniară, creând o realitate experiențială comună. Sunt încă în faza de descoperire a celuilalt și interesul vine din faptul că fiecare dimensiune și aspect descoperit al celuilalt, revelează noi aspecte și dimensiuni ale propriei ființe. Magia iubirii! Celălalt e un mod de a mă descoperi pe mine într-un mod pe care nu-l știam! Cei doi rămân împreună. Descoperă că trupurile, energiile, emoțiile lor au încă un substrat comun, ancorat undeva în câmpul gândirii. ”Gândim la fel! Aceasta este iubirea!” Rezonanță pe patru niveluri. Devin conștienți de faptul că interferența între ei atins un nou nivel de intensitate și profunzime. E bine. Iubirea merge de la sine. Un timp. Cam acesta este nivelul maxim al unei relații ”norocoase” în dualitate. ”Gândim la fel, avem emoții asemănătoare, ne plac aceleași lucruri, facem sex, mergem de mână.” Interferența între sferele de energie ale celor doi se stabilizează undeva la nivelul pieptului, al inimii. Se simte.
De-aici lucrurile încep de-obicei să involueze pentru că este punctul maximum al unei relații inconștiente, în care se joacă piesa aspectelor și rolurilor. Pe măsură ce se întâmplă acest lucru, experiența celor doi revelează în celălalt – desigur, aspecte neprevăzute. Fiecare descoperă în celălalt bagajul inconștient cu care a venit în relație, condiționările, influențele, sisteme de referință incongruente, intelectuale, morale, trans-generaționale, educaționale, rigidități la care celălalt nu vrea să renunțe pentru că ”așa sunt eu”. Identificări. Iubirea începe să se erodeze, sciziunile afectează inclusiv ceea ce părea pentru totdeauna, adică sexualitatea, elementul de noutate dispare, mintea fiecăruia începe să-l sudeze pe celălalt în imagini fixe, în clișee, refuzând să accepte diferitele sale aspecte aflate în perpetuă schimbare și, mai ales, neputând să perceapă funcția de oglindă răsturnată a pe care o reprezintă celălalt pentru sine. Crize succesive se declanșează. În absența unui demers comun spre Conștiență, din relație nu va mai rămâne de cele mai multe ori decât o convenție dureroasă , frustrantă, limitativă. Comuniunea emoțională, corporală, energetică se reduce până la un teatru trist.
Totuși, acesta este punctul în care cei doi, față în față, au ocazia să folosească diferitele aspecte ale ”crizei”, pentru a intra într-o relație conștientă. Această Conștiență presupune în primul rând a fi dispuși să renunțăm la rigiditatea conceptuală asupra noastră și a celuilalt, să ieșim din imaginea prefabricată despre noi înșine, la acel basorelief interior al propriei identități, la jocul rolurilor dintre noi. Presupune să devenim conștienți de aceste roluri și să alegem altfel decât ne cer ele, în orice moment al vieții noastre. Presupune, cu adevărat, accesarea unui nivel încă și mai subtil al propriei ființe, fără ca vreunul dintre nivelurile rezonante deja să fie pierdut. A-l gândi pe celălalt se transformă în a-l simți pe celălalt, doar că asta nu e posibil fără a ne simți pe noi înșine. A-l accepta pe celălalt așa cum este – o formă rafinată a iubirii, care nu mai este exclusivă, ci inclusivă, presupune a ne accepta pe noi înșine așa cum suntem. Acest salt calitativ al relației, care conferă o nouă profunzime, este un salt, pur și simplu, ”spiritual”. Un salt de conștiință. Iubirea umană își transcende propria stare. Cei doi încep să se perceapă la nivelul larg și minunat al Ființei. Este începutul Relației Integrale.
Michelangelo - detaliu
Dimensiunea spirituală a Relației
Desigur, aici, cuvântul ”spiritual” are ghilimele pentru că, de fapt, nu există nimic în această creație care să nu fie ”spiritual”. Indică însă spații foarte rafinate ale relației și ale rezonanței dintre cei doi, dacă aceștia au reușit să rămână încă față în față și nu au ales rămânerea în roluri sau despărțirea. Următorul palier care intră în rezonanță îl numim, în Calea Maestrului Interior, nivelul bucuriei.
5. Principalele sale atribute sunt acelea că cei doi se recunosc și se acceptă pe ei înșiși exact așa cum sunt, în orice moment. Aceasta deschide porțile autenticității, ale creativității, ale jocului, ale expresiei de sine. Acestea sunt stările care deschid porțile unei mari relații conștiente și ale bucuriei intrinsece a Ființei de a fi în experiența umană. Se naște aici un fel de respect pentru unicitatea și frumusețea ființei celuilalt, care nu este posibil decât odată cu respectul față de propria unicitate și frumusețe. Se naște aici o formă unică de libertate interioară relației. ”Sunt așa cum sunt, și îi permit celuilalt să fie așa cum este”, într-un dans creator de realitate cum nu a mai fost experimentat niciodată. Provocările nu au dispărut, nici rolurile în care cei doi intră uneori, dar capacitatea de a fi conștient în ceea cele privește face posibilă alegerea de a rămâne identificați cu ele, sau nu. Tendințe din ce în ce mai vechi ale ființei fiecăruia ies la iveală, dar acest palier al relației și al iubirii este foarte solid, căci toate celelalte paliere, inclusiv cel al minții, sunt integrate și converg către acest splendid dans al libertății, frumuseții și adevărului comun. Cei doi devin conștienți din ce în ce mai mult de adevărata anvergură a Sinelui și a celuilalt, de dimensiunile colective ale acestei creații extraordinare care este o relație integrală. Fără nici o îndoială, relația devine o comuniune splendidă, fără să piardă nimic din dimensiunile sale umane. Corpul, energia, sexualitatea, emoția, mintea fiecăruia sunt acordate într-o curgere comună. Identitățile asumate devin mai fluente și mai transparente, iar ființa colectivă a Relației devine conștientă. Pronume NOI devine mai important decât EU. Întrebarea la care răspunde experiența, pentru prima dată, devine ”CE sunt eu”, mai degrabă decât ”CINE sunt eu”. Expresia de Sine devine fundamentală. Un nou palier de Conștiență, de libertate interioară, de frumusețe, de adevăr interior se manifestă în dimensiunea liniară a existenței și pentru prima dată devine posibilă, la nivel personal, transpersonal și al relației, Creația Conștientă de Realitate. Și, mai mult decât atât, această Creație este un comună,colectivă.
Este prima oară în experiența unei ființe umane când cuvântul banal ”iubire” merită atributul de ”spiritual”, în sensul că transcende condiționările ego-ului și implică dimensiuni ale Ființei foarte rafinate.
Michelangelo - Sybila, detaliu
6. De-aici mai departe, nici nu merită rostite prea multe cuvinte, căci cei doi intră în spații de experiență care, fără frica de a greși, pot fi numite ”iubire mistică”. Relația devine o explorare împreună a unor dimensiuni ale Ființei de o splendoare și o lărgime a viziunii și a percepției, care nu pot fi descrise ușor prin cuvinte. În esență cei doi, față în față, fiecare conștient de propria sa unicitate și totuși experimentând realități comune pe atât de multe niveluri, încep să creeze în mod conștient realitate, o realitate care-și are centrul bipolar, feminin/masculin, în propriile lor inimi. Sau, mai bine spus, cei doi relaționează la nivelul arhetipal al principiilor realității. Încorporează polaritățile universale creației, în experiența umană. Le devin accesibile în percepție dimensiunile cele mai rafinate ale realității. Relația dobândește o puternică componentă transpersonală, arhetipală, conținuturi fundamentale ale conștiinței umanității articulează o experiență umană deschisă către spațiile vaste ale conștiinței. Acest nivel are o profundă legătură cu experiența mistică a realității. Cei doi oameni sunt conștienți de dimensiunea transcendentă a fiecăruia, comuniunea devine una a Sufletelor, în aceeași măsură cu umanitatea lor. A experimenta în corp omenesc această stare de conștiință este un dar inimaginabil pentru starea ordinară de conștiință, pentru cei identificați cu structurile egotice. Cea mai importantă perspectivă a acestui nivel este probabil aceea că experiența umană a celor doi capătă o imensă profunzime. Fiecare act, fiecare gest, este personal și transpersonal deopotrivă, căci nu mai gesturile unui bărbat și ale unei femei, ci ale Bărbatului și ale Femeii arhetipale. Cei doi au conştienţa faptului că experiența lor este una care traversează întreaga poveste a Umanității.  Sferele de energie și experiență care-și au centrul în inima fiecăruia, interferează creând o nouă realitate, de o putere pe măsura conştienţei lor. Polaritățile feminin/masculin descoperă în această experiență felul în care fiecare este o reflexie a celeilalte și cum, în ultimă instanță, chiar și acestea sunt niște roluri asumate pe niveluri foarte adânci. Textura realității experimentate se rafinează, înțelegerile, intuiții și percepțiile devin de o acuitate fulgerătoare. Nimic nu poate fi comparat în experiența umană cu ceea ce se numește Iubirea între două ființe conștiente.
Capcane
E ușor de crezut – de la nivel mental, că o relație ajunsă la profunzimea de uniune mistică, este una lipsită de consistență, inefabilă, ”spirituală” în sensul că exclude corporalitatea, densitatea acestui plan de experiență. Nimic mai fals. Conștiența nu anulează nici una din dimensiunile experienței de a fi uman, în corp, ci dimpotrivă revelează adâncimea fiecăreia. Starea de Conștiență Integrală are încorporată în ea Prezența în corp, locuirea completă a fiecărei dimensiuni a Ființei. În mod paradoxal, iubirea mistică nu anulează corporalitatea și sexualitatea, ci dimpotrivă, le amplifică. Trăirea arhetipală a iubirii între doi oameni conferă acces la înnoirea permanentă a imaginii despre sine și despre celălalt. Nu mai este vorba despre ”o poveste de dragoste” între un bărbat și o femeie, ci despre toate poveștile de dragoste care au fost trăite vreodată de vreo ființă umană în această dimensiune. Nenumăratele imagini ale Femininului și Masculinului devin accesibile trăirii și arhetipurile celor două polarități interferează între ele într-o experiență ale cărei descrieri nu pot fi rostite decât în muzică sau poezie. Actorii acestei experiențe devin conștienți că pot juca orice rol uman, fără a se confunda însă cu nici unul. Acest joc al conștiinței deschide porțile percepției către întreaga istorie a Umanității.
Marea capcană a acestui spațiu este aceea de identificare cu aceste spații rafinate și de a pierde dimensiunea umană, încarnată, corporalitatea, sau oricare alt spațiu de experiență din integralitatea Ființei. O ființă conștientă la acest nivel ”navighează” în spațiile conștiinței, experimentează pe orice nivel fără să-și piardă umanitatea fundamentală.
Sexualitatea face parte din această umanitate fundamentală, căci toate experiențele noastre sunt sexuate, sau mai bine spus poartă amprenta identificării noastre cu ”rolul” propriei polarități asumate. În mod foarte interesant, disoluția sexualității într-o relație atât de profundă nu este decât semnul identificării și al recăderii în roluri, și ocazia descoperirii unor noi paliere de rafinament al acestor roluri.
Michelangelo - Judecata de apoi, detaliu
Rolurile și identificările nu dispar. Nimic din ceea ce a fost trăit vreodată nu dispare, ci există, pentru totdeauna în stare latentă în Ființă. Cu cât o ființă umană devine conștientă de spații mai rafinate și mai largi ale propriei conștiințe, cu atât rolurile care se activează sunt mai rafinate și mai greu de deslușit ca fiind ”roluri”. De fapt, survine descoperirea că orice rol asumat de o ființă umană are o reflexie, o corespondență pe absolut toate palierele de densitate ale conștiinței. Efortul de a rămâne în transparență, de a alege, în permanență, anvergura cu care experimentăm Realitatea, este cea mai mare provocare.
În aceste spații de experiență a realității Ființei survin uneori șocuri – inclusiv cognitive, referitoare la identitate, în sensul că ultimele redute ale identității sunt măturate de experiență. Percepând jocul cosmic al Creației, descoperim că, de fapt, chiar și identitatea Feminină sau Masculină nu este o realitate ultimă, căci Femininul și Masculinul sunt polarități diferite, modulări ale unei singure energii, unei singure Surse care dansează în ea însăși creând Realitate și Experiență, în Sine. Acceptarea relativității acestor identificări foarte adânci și foarte rafinate, este un pas dificil. Dincolo de identificarea Masculin/Feminin nu mai există decât aceea, inimaginabilă în afara experienței directe, care se referă la polaritatea Existență/non-Existență, sau, în terminologia Căii Maestrului Interior, polaritatea Zero/Unu. Ultima transcendență J.
Ne vom opri aici cu descrierea capcanelor acestui nivel, căci nu prezintă interes decât pentru foarte puțini oameni, pentru moment. Cu mult mai interesante sunt provocările și capcanele care se manifestă până la nivelul al patrulea al unei relații, cel al deschiderii inimii. Iată o descriere succintă a acestora.
Refugiile Fricii
Natura oscilantă, mișcătoare a Conștiinței intră, perpetuu, în conflict cu tendința acesteia de a se identifica cu formele propriei Creații. Atunci când suntem identificați cu unul sau mai multe aspecte ale propriei Ființe, cu rolurile noastre, suntem supuși unei presiuni contradictorii. Pe de-o parte dorim să rămânem fixați în formă, în rol, căci aceasta pare să ofere un punct de referință stabil într-o realitate curgătoare. Pe de-altă parte rămânerea în identificare creează sentimentul de închidere și de incompletitudine. Le dorim pe amândouă în același timp, și pare că una o exclude pe cealaltă. E o capcană. De fapt, nimic nu exclude nimic. Stările coexistă. Acceptarea acestei coexistențe, acestei dualități interioare intrinsece Ființei, deschide porțile saltului de conștiință.
Michelangelo - David si Goliat.
Un exemplu concret. Identitatea mea numită Horia Țurcanu, care are anumite caracteristici, coexistă în același timp cu identități mult mai largi, din ce în ce mai cuprinzătoare și mai colective. Am numit unul dintre aceste niveluri, foarte larg, Agnis. Horia Țurcanu nu este anulat de către Agnis, ci este conținut de către acesta. Horia Țurcanu nu o poate vedea pe soția lui, Elena, decât dintr-o anumită perspectivă, destul de îngustă și condiționată de sisteme sale de referință, de experiență, de convingeri etc. Agnis însă are acces la dimensiunea arhetipală a Elenei, numită AmmaRa. Relația Agnis/AmmaRa nu este non-umană, ci trans-umană, în sensul că are acces la o experiență umană foarte largă. A alege funcționarea pe acest palier nu înseamnă anularea dimensiunii umane Horia/Elena, ci dimpotrivă, potențarea ei. Horia și Elena, ca ființe umane încarnate și care au propria lor identitate, se transformă încetul cu încetul sub puterea revelatorie a conştienţei lui Agnis și AmmaRa.
Ceea ce ar putea împiedica acest proces ar fi doar frica lui Horia formulată așa: dacă nu mai sunt ceea ce sunt acum, poate că nu voi mai fi nimic, poate voi dispărea. Frica de neant. Sau de anihilare a identității.
În orice relație care tinde către Conștiență, identitatea este, la un moment dat aparent amenințată. Atunci apare această Frică și tendința de a găsi un refugiu. Refugiul este Rolul, sau aspectul. Cu alte cuvinte refugierea în Identitate.
Michelangelo - detaliu
Marile iubiri, precum spuneam mai sus, amenință identitățile noastre ordinare, ne fac să ne deschidem, să abandonăm identitatea, să trecem peste frica de neant, presimțirea completitudinii, irezistibilă, ne face să lăsăm deoparte, cel puțin pentru moment, orice prudență, orice armă, orice apărare. Ne face să ieșim din Ego, în ciuda fricii de a deveni ”nimic”. Acestea sunt relațiile mistice între două ființe umane, relația transformatoare și miraculoasă.
Există o singură capcană. Aceea de a ceda în fața Fricii. De a alege siguranța iluzorie a identității stabile. Aceasta erodează Iubirea.
Nenumărate sunt refugiile Fricii.
Frica este aceea care ne face să fim prudenți în fața celuilalt, suspicioși, să ne simțim atacați, sau ignorați, sau neauziți. Frica este aceea care ne face să cădem în credințe vechi, care nici măcar nu sunt ale noastre, ci aparțin părinților noștri și strămoșilor noștri. Frica de curgere, de deschidere, de ieșire din structură creează atitudinea de a fi defensivi. Iubirea este expansivă. Mmmm! Dacă am pune alături, pe două coloane, atributele Fricii și ale Iubirii, am descoperi rapid că ele sunt, precum Întunericul și Lumina, perfect complementare. Pe măsură ce survine Iubirea, Frica dispare. Și invers. Același raport îl descoperim, exprimat din perspectiva Ființei. Iubirea vine cu renunțarea la identitate, sau mai bine spus la Ego, pe când Frica vine cu refugierea în identități fixe, cunoscute. Iubirea vine cu deschidere, curgere, transparență, Frica vine cu închidere, rigiditate, opacitate. Iubirea vine cu bucuria intrinsecă a experienței libere, Frica vine cu tristețea și singurătatea armurii conceptuale, separatoare de ceilalți. Căci identitate este egal separare. Iubirea se conjugă cu verbul A Fi, Frica se conjugă cu verbul A Gândi. Iubirea plonjează în experiența curgerii și a fluxului existenței, Frica gândește strategii de supraviețuire, crezându-se amenințată de ceva.
Michelangelo - Potopul
Transferați toate aceste afirmații simple în propria voastră experiență a vreunei relații. Orice relație. Căci toate relațiile între oameni sunt supuse acelorași legi ale Ființei.
Există relații transformatoare și relații, dimpotrivă, care tind să ne osifice în identități mai vechi. Și nu e vorba aici doar despre relația de cuplu, ci despre orice fel de relație între doi oameni. Relația de cuplu este doar o aplicație a modului în care două ființe, mai mult sau mai puțin conștiente, creează realitate împreună, oglindindu-se în relație. Celălalt reflectă ceva din propria ființă, astfel încât orice relație este o oportunitate de auto-investigare, de clarificare a interiorului. Chiar și cele mai dificile relații sunt ocazia de a privi ce anume declanșează ca proces lăuntric. Părțile din noi care se simt rănite, atacate, nesigure într-o relație, sunt doar aspecte care pot fi conștientizate și astfel pot genera noi alegeri.
Numai că această atitudine făcând parte din procesul de transformare al ființei umane, necesită dorința de transformare. Fără această dorință, procesul de transformare este dus înainte de un singur lucru: durerea, de orice fel. Durerea este generată întotdeauna de rezistența la curgerea naturală a Ființei conștiente. Crizele noastre existențiale nu sunt decât procese dureroase de transformare care durează cu atât mai mult cu cât rezistența este mai acerbă.
Michelangelor, frescă, detaliu
Cea mai mare parte a relațiilor noastre sunt refugii ale fricii. Rămânem în relație tocmai pentru că nu dorim schimbarea, tocmai pentru că relația ne confirmă identitatea unui aspect și ne face să ne simțim într-o iluzorie siguranță. Este o siguranță a ego-ului. Ne luptăm să menținem într-un fel sau altul elemente ale trecutului, în noi și în celălalt. Este tendința naturală a ego-ului, de a conserva structuri de realitate, chiar și atunci când acest lucru devine o luptă generatoare de durere. Ba, mai mult decât atât, de multe ori conservăm această durere în forme menținute mental, retrăind la nesfârșit trecutul și pierzând astfel singurul lucru care contează: prezentul.
O adevărată relație conștientă își asumă, de ambele părți, transformarea permanentă, redescoperirea neîncetată a celuilalt și a propriei identități, curgerea, care este un atribut fundamental al Ființei. Astfel, relația conștientă este un mediu pentru creația conștientă de realitate, este un dans al vieții care nu cunoaște încremenirea.
Iubirea, adevărul, autenticitatea, creația necontenită, bucuria intrinsecă a existenței, toate acestea și multe altele încă, însoțesc orice relație care tinde către Conștiență. Căderile în aspecte sunt inerente, căci identificarea cu conținuturile și tendințele propriei conștiințe sunt inerente, dar procesul odată început, nu mai poate fi oprit.
(Horia Francisc-Țurcanu)
Cărți fundamentale pentru acest subiect:
 PS. Am ilustrat acest articol cu celebre picturi ale lui Michelangelo Buonaroti pentru că este unul dintre cei mai mari maeștri ai zugrăvirii relațiilor umane.
Articol preluat de pe http://www.calatoriainimii.net 

Sursa articol: http://jurnaldecuplu.com/2015/02/20/267/

duminică, 8 februarie 2015

Totul este Iubire



De multe ori stam si cugetam de ce avem nevoie de o relatie…Cu ce ne ajuta? Ce avem de castigat de pe urma ei…Incepem o relatie cu multa iubire si entuziasm. Cu multa speranta. Simtim in sufletul nostru ca suntem pe drumul cel bun. Ne-am lua la lupta pana si cu Dumnezeu pentru iubirea pe care o simtim. In sfarsit, am ajuns cu omul iubit, cu sufletul nostru pereche…cu cel mai minunat om din viata noastra. Traim povestea de iubire, traim unul pentru celalalt si totul este minunat…o perioada. Si apoi…ce urmeaza apoi? Devenim un cuplu banal: casatorie, copii, rate la casa, joburi care nu ne reprezinta si ne omoara incet sufletul si scanteia interioara. Si stam dezamagiti si ne uitam la viata noastra si spunem: Asta e tot??? Pentru asta am luptat atat? Nu s-a schimbat nimic???

Undeva pe parcurs am uitat de ceva, ne-a scapat ceva si anume motivul pentru care suntem un cuplu. Rolul celor doi este de a-si oferi iubire, iubire infinta si neconditionata. Indiferent sub ce forma se manifesta aceasta, in spatele fiecarui gest se afla iubirea. Intreaga matrice a existentei este iubirea.

Daca atunci cand iti iei iubita sau iubitul in brate si nu ceri nimic de la el ci doar ii oferi iubire devii constient de aceasta forta subtila, de aceasta energie a iubirii din care noi toti suntem facuti. Iar cand faci dragoste cu iubitul sau iubita ta, si iti linistesti complet ego-ul…se produce ceva magic. Tot ce crezi ca esti dispare, tot ceea ce crezi ca este partenerul tau…dispare. Separarea intre tine si intregul univers dispare si devii un ocean de iubire. In acel moment traiesti starea de iluminare. In acel moment esti in unitate. In acel moment esti una cu creatorul si creatia. Aceasta traire iti va schimba viata radical. Vei constientiza ca tot, dar absolut tot este iubire. Ca fiecare gest indiferent cat de crud si dureros pare conform convingerilor sociale general acceptate provine din iubire. Iubirea dupa care toti tanjim cu disperare era aici tot timpul! Era in noi si in jurul nostru si in fiecare om pe care l-am cunoscut, in fiecare picatura de ploaie care ne-a atins, in fiecare adiere de vant care ne-a mangaiat, in fiecare raza de soare. Totul este iubire. Si cat de eliberat te simti cand constientizezi acest lucru… s-a terminat cu iadul si cu zbuciumarile sufletului. S-a terminat cu frica si teama, cu separarea si singuratate.

Aceasta traire am avut-o in cuplu si abia acum am inteles de ce este nevoie de un barbat si o femeie pentru a recrea intregul, pentru a ne aduce aminte ce suntem cu adevarat sub acest invelis de carne si oase.

Articol preluat de pe https://jurnaldecuplu.wordpress.com/2014/07/23/totul-este-iubire/

Relația de cuplu – de la Dependenta la IUBIRE


love-relationship-couple-drama-art-watercolor-painting-portrait-splash-drip-splatter-paint-ink-art by Agnes Ceciles

Ce numim noi a fi o RELAȚIE este, de fapt, o nevoie falsă a minții de a avea pe cineva. Când folosim cuvântul ”relație” ne referim la acel tip de relație de unu la unu, în care partenerii sunt un bărbat și o femeie. Acest aspect vine din MINTE.

Și apoi avem acest fenomen amplu numit SEX. Sexul nu este nimic altceva decât un instinct, o poftă a corpului. O poftă, nu o nevoie! În schimb, este o nevoie a speciei și nu a individului.

IUBIREA, însă, este o stare de abundență, în care nu mai ai nevoie de nimic.

Relații, sex, iubire
 În cultura noastră, tindem să amestecăm aceste trei lucruri atât de mult până când nu mai știm care ce e. Numim pofta noastră de sex ”iubire” și numim rezultatul acesteia o ”relație”. Sau nevoia minții de celălalt devine ”iubire”…și tot așa…un amestec complex care ne bulversează și ne face atât de confuzi, încât nu mai putem recunoaște cu ce anume avem de-a face de fapt.

RELAȚIA este o nevoie a minții
Să privim, așadar, aceste aspecte mai în detaliu. Și vom începe cu…începutul! Prima și cea mai puternică impresie a noastră s-a născut odată cu noi și a fost momentul în care am recunoscut că supraviețuirea noastră depinde de altcineva. Și acel cineva a devenit însăși viața pentru noi. Nu ne-am perceput ca fiind compleți, și într-o anumită măsură nici nu eram compleți, pentru că nu aveam cum să supraviețuim de unii singuri, nou-născuți fiind. Nu puteam să ne hrănim singuri, nu puteam să ne îmbrăcăm singuri, nu puteam să avem singuri grijă de noi. Era imposibil pentru noi să ne satisfacem propriile nevoi. Deci încă de la începutul vieții noastre, noi am căutat împlinire în exterior. Prin urmare, la nivel subconștient, toți avem această profundă convingere cum că, pentru a ne simți împliniți, fericiți și în siguranță avem nevoie de celălalt. Dar acest fapt nu este real. Este doar o reflexie a nou-născutului neajutorat și nevoia sa de supraviețuire, imprimată încă în mintea noastră.
În mod conștient, noi nu am fi de acord cu acest lucru. Conștient am spune că ”Nuuu, bineînțeles că supraviețuirea mea nu depinde de altcineva, doar că viața ar fi, pur și simplu, plictisitoare de unul singur”. Sau am găsi orice alte scuze pentru a justifica nevoia noastră de celălalt.

Dar adevărul este că, la un nivel foarte profund, noi chiar credem că avem nevoie de cineva pentru a ne simți fericiți, împliniți sau chiar pentru a supraviețui.

Și acest lucru ne creează aproape constant o stare de disconfort sau chiar agonie. Dacă nu ai pe cineva, atunci tot ce poți să faci este să cauți în stânga și-n dreapta, să te consumi, să faci orice până găsești în final pe cineva. Odată ce îl ai pe acel cineva, începi să te consumi și să faci orice pentru a-l păstra. Și povestea poate să tot continue așa la nesfârșit. Această luptă nu este doar un joc între două persoane, ci, la nivel subconștient, este lupta pentru supraviețuire a unui nou-născut. Și bineînțeles că acest nou-născut este foarte încântat când îi reușește pasența, mai ales când reușește să-l determine pe celălalt să semneze o foaie de hârtie pe care scrie că îi va rămâne alături pentru tot restul vieții, la bine și la rău, pe timp de boală sau sănătate, până când moartea îi va despărți. Și, vai, acea zi este cea mai frumoasă zi din viața lui!
Deci avem această nevoie profundă și artificială de celălalt. Dar, de fapt, aceasta nu are nicio legătură cu celălalt, ci cu noi înșine…și asta ne face foarte, foarte egoiști. Vrem să aranjăm lucrurile în așa fel încât supraviețuirea noastră să fie garantată și suntem dispuși să facem orice compromis pentru a-l păstra pe celălalt alături.

SEXUL este o nevoie a speciei
Așadar, toți ne-am născut cu această realitate că ”am nevoie de celălalt pentru a supraviețui”. Și această convingere s-a înrădăcinat foarte bine în subconștientul nostru. Apoi la un moment dat – să numim momentul ”adolescență” – apare acest fenomen numit sex, care este o nevoie a speciei și nu a individului. Țin să subliniez acest fapt: sexul NU este o nevoie a individului. Aerul este o nevoie a individului, apa este o nevoie a individului, somnul este o nevoie a individului, hrana este o nevoie a individului. Fără aceste lucruri, individul moare. Din acest motiv le numim nevoi. Dacă nu îți sunt satisfăcute, mori.
Tu nu ai nevoie de sex. Sunt oameni care au trăit o viață întreagă fără sex și au ajuns până la o vârstă destul de respectabilă, poate au trăit chiar mai mult decât cei care au avut parte de sex din plin. Dar sexul este o nevoie a rasei! Speciile dispar dacă nu există sex. Prin urmare fiecare participă câte puțin în ideea de a se înmulți și astfel specia se perpetuează. Dar nu este o nevoie a individului. Totuși, este o dorință puternică.
Prin urmare, atunci când apare această dorință și se amestecă cu nevoia artificială de celălalt, te simți automat și mai atras de acel cineva. Apoi aluneci în șablonul creat de societate despre felul în care ar trebui să relaționeze două persoane. Și se îmbină cele două condiționări – cea a societății și cea provenită din primele luni de viață, creându-ți convingeri peste convingeri: bărbatul ar trebui să facă asta, femeia ar trebui să facă aia, așa trebuie să te comporți, așa trebuie să acționezi în anumite situații, astea sunt regulile pe care trebuie să le urmezi ș.a.m.d. Toate astea sunt convingeri limitative și condiționări.
Evident că pofta fizică de sex și nevoia mentală de celălalt, combinate, creează o dorință puternică de a fi cu acesta. Mulți oameni vor să numească această dorință ”iubire”. Și de aici pornește marea confuzie.

Noi îi spunem ”iubire”. Dar nu este iubire. Este exact opusul iubirii. Vine din nevoie, nu din abundență. Vine din teamă și din nevoia de supraviețuire.

Nu că ar fi greșit…deoarece e firesc să îți dorești să supraviețuiești și este în regulă să ai grijă de tine. Dar nu având atitudinea unui nou-născut, acea teamă și disperare. Atâta timp cât tu crezi că supraviețuirea, fericirea sau starea ta de bine depinde de celălalt, te menții într-o fază de regresie, fiindu-ți imposibil să evoluezi, deoarece te simți mereu incomplet ca persoană.
Apare gelozia, posesivitatea și suspiciunea continuă vis-a-vis de celălalt, temându-ne că o să-l pierdem. Și chiar ne e FRICĂ, deoarece adânc, în subconștientul nostru, credem că supraviețuirea noastră depinde de el. Este destul de întâlnită între rândurile îndrăgostiților sintagma ”Nu pot trăi fără tine”. Acest lucru este, fără doar și poate, absurd. Dacă vine cineva și îți spune asta, te va face să te simți ca și într-o închisoare. Te va face direct responsabil pentru el, pentru că ce îți spune, de fapt, e că ”Fără tine, mor. Dacă pleci și mă părăsești, viața mea se sfârșește. Supraviețuirea mea depinde de tine.”
Acesta este nou-născutul care iese la suprafață în cea mai pură formă. Așa că nu e tocmai o situație dezirabilă. Această așa-zisă expresie a iubirii nu este decât o stare de regresie, care nu are nimic a face cu dragostea adevărată.
Ce se întâmplă atunci? Copilul interior al persoanei respective se simte satisfăcut și împlinit de prezența celeilalte persoane în viața lui și invers. Unul simte ”ah, am o mamă”, celălalt simte la fel ”ah, am o mamă” și astfel amândoi ”au câte o mamă” și acum se pot relaxa. Și da, într-adevăr, în această stare de relaxare se poate construi ceva frumos. Dar datorită relaxării poate lua naștere ceva frumos, nu datorită faptului că cei doi sunt împreună. Dacă s-ar putea relaxa individual printr-o altă modalitate, oricare dintre cei doi parteneri ar putea obține același rezultat. Relaxarea este cea care creează spațiu pentru ”minuni”, nu prezența celeilalte persoane. Dacă am învăța fiecare să ne relaxăm în mod individual, fără celălalt, am obține același lucru și am descoperi că, de fapt, suntem compleți exact așa cum suntem și că nu avem nevoie de altcineva pentru a ne putea simți împliniți.

IUBIREA însăși este completă

Iubirea este satisfacție și împlinire totală. Iubirea este precum o revărsare abundentă, este o expansiune continuă. Vorbim despre iubirea pură, fără a fi amestecată cu sexul sau nevoia minții. Această iubire este necondiționată. Relațiile sunt condiționate. Ce numim noi iubire în cadrul unei relații este, de fapt, o investiție în celălalt, sperând că vom primi ceva în schimb, chiar dacă este vorba doar despre o împlinire aparentă. Adevărata iubire nu așteaptă nimic în schimb, pentru că nu are nevoie de nimic. Este deja completă!

Adevărata iubire este precum lumina unei lumânări. Ea nu luminează pentru sau pe cineva anume. Pur și simplu luminează. Și nici măcar nu are nevoie ca cineva să fie prin preajmă, că ea luminează oricum. Lumina este ea însăși completă și nu are nevoie să se hrănească cu cineva din încăpere pentru a străluci. Asta este IUBIREA. Este abundență, este dăruire, este o stare de plenitudine și împlinire. Când iubești cu adevărat, nu doar iubești, ci EȘTI IUBIREA în sine.

Această experiență – iubirea – vine în viața ta atunci când ești relaxat. Aceasta poate veni în meditație, în sport, în yoga, în timp ce dansezi, în orice situație de fapt. Poți experimenta adevărata iubire atunci când nu ești frământat de ego, atunci când ești liniștit și detașat.
Mulți oameni caută iubirea în sex sau în relații și nu o găsesc. Asta nu înseamnă că nu poți găsi iubirea în relație. O poți folosi eventual ca pe o cale. Însă adevărata iubire va fi față de TINE și față de viața în sine. Iar asta îi va cuprinde pe toți cei care există în viața ta. Deci dacă iubirea ta este direcționată către o singură persoană, atunci fii sigur că aceea vine din mintea care îți spune că ”ai nevoie de persoana respectivă pentru a supraviețui”. Și atunci nu mai vorbim de iubire, ci de nevoie.
Dacă poți înțelege acest aspect, te vei scuti de multă suferință. Pentru că dacă folosim cuvântul ”iubire” pentru a exprima nevoile minții sau ale speciei, devenim confuzi. Este foarte ușor de confundat acea iubire care vine din abundență, ca revărsare asupra a tot ceea ce este, cu iubirea prezentată în filme, care este una artificială.

Relațiile aduc CLARITATE

Relația ta poate deveni o adevărată cale de evoluție, deoarece poate aduce multă claritate în viața ta. Ea îți va scoate la suprafață toate rănile emoționale și traumele copilăriei. În cadrul ei te vei vedea acționând precum copilul rănit, vei realiza cât de dependent ești de celălalt, cum o proiectezi asupra lui pe mama ta, pe tatăl tău sau pe orice altă persoană care a avut grijă de tine când erai doar un bebeluș. În cadrul relației poți conștientiza în ce măsură îl responsabilizezi pe celălalt cu fericirea ta, cu relaxarea ta, cu starea ta de bine.

Observă-ți relațiile cu ceilalți. Și aici nu mă refer doar la relația de cuplu, ci la toate: cu prieteni, cunoștințe, colegi etc. Vezi cum le pui și acestora în cârcă responsabilitatea pentru fericirea ta, pentru starea ta de bine. Și observă cum tot pe ei îi învinuiești dacă lucrurile nu ies bine pentru tine.
În momentul în care vei recunoaște acest lucru și vei înțelege că nu e nevoie să trăiești astfel și că poți schimba totul în orice clipă, vei începe să te simți complet, împlinit și satisfăcut cu TINE, doar cu tine! Vei înțelege că nu ai nevoie de altcineva să te completeze sau să te împlinească. Și în acel moment vei cunoaște adevărata iubire. Vei FI iubire!

Dar nu te vei putea percepe ca fiind iubire atâta timp cât ai nevoie de altcineva. Este o contradicție.
Să nu înțelegi că e greșit să ai un partener. Este minunat! Dar dacă ai un partener și îl încarci pe el cu responsabilitatea fericirii tale, atunci lucrurile pot să iasă destul de urât, atât pentru tine cât și pentru el. Pentru că acolo nu e iubire.

Dacă treci, însă, prin etapa de conștientizare și ajungi la acea înțelegere că tu nu ai nevoie de partenerul tău, ci alegi clipă de clipă să îți împarți viața cu el, bucurându-vă împreună de viață și unul de celălalt, atunci te poți lăuda cu o relație conștientă, matură și sănătoasă.

Fii deschis și atent la ce te referi când folosești cuvântul ”iubire”, cum îl interpretezi tu, cum îl percepe mintea ta. Permite-i relației tale să te ajute să descoperi cât mai multe lucruri despre tine. Fii atent dacă îți numești relația ca fiind IUBIRE. Dacă în cadrul ei poți dărui fără să aștepți nimic în schimb, dacă simți cu adevărat că celălalt este liber să părăsească această relație oricând știind că tu rămâi complet chiar și singur, atunci da, o poți numi iubire. Dar dacă există vreo parte din tine care se agață cu disperare de celălalt, înțelege că este vorba doar de o nevoie a nou-născutului neajutorat care ai fost, dar care nu mai ești.

Sexul te poate confuza, deoarece atunci când pofta de sex este realizată și eliberată, corpul se relaxează. Și dacă în același timp, nevoie de celălalt este satisfăcută, atunci totul poate părea perfect. Poate de asta se numește ”a face dragoste”. Însă, poate uneori, în dimineața următoare recunoști că nu a fost iubire. Și atunci te retragi din nou în acel loc al nevoii, din care lipsește abundența și împlinirea.

Ce numim noi în general ”iubire” nu este decât o poveste a ego-ului care ne menține blocați în minte, într-un regres continuu, într-o stare de frustrare și neliniște. Și e necesar să abandonăm această poveste pentru a putea avea parte de claritate. Și în momentul în care putem renunța complet la ea, probabil că intrăm în adevărata stare de IUBIRE.

Acest articol a fost scris de Taetske Klejin având la bază ”Clarity talks” by Jeru Kabbal, tradus și adaptat de Jurnal de Cuplu.

Foto: ink-art by Agnes Ceciles

Articol preluat de pe https://jurnaldecuplu.wordpress.com/2015/02/07/relatia-de-cuplu-de-la-dependenta-la-iubire/